Mă numesc Leon Magdan, dar cei mai mulți copii și părinți mă cunosc ca Profesorul de joacă. Îmi place enorm să lucrez cu copiii și nu mă văd făcând altceva. Pe de o parte scriu cărți pentru copii, iar pe de altă parte pun în scenă spectacole cât mai interesante și mai surprinzătoare. Încerc să-i fac pe copii să se bucure și să învețe ceva bun cu drag, cu zâmbetul pe buze. Și când spun asta, mă refer la copiii de toate vârstele, de la 4 la 84 de ani. Căci, indiferent de vârstă, fiecare din noi rămâne în adâncul sufletului un copil. Copilul acesta, din sufletul nostru, are nevoie să se joace și să se bucure. Și cred că nimic nu poate fi mai frumos în viață, decât să copilărești odată cu copiii sau cu nepoții tăi. Constantin Brâncuși spunea „când nu mai suntem copii, suntem deja morți”. Asta încerc și eu să transmit: să fii și tu copil la orice vârstă. Ce înseamnă să fii copil: să te bucuri de orice lucru neînsemnat, să fii mereu curios, să vezi lumea mai bună decât este, să ierți cu ușurință, să iubești necondiționat, adică să trăiești cu adevărat. Asta încerc să-i învăț pe cei mici, dar și pe cei mari, în spectacolele mele. Talentul l-am moștenit, fără îndoială, de la bunica mea, care a lucrat toată viața într-o grădiniță. Perseverența o am de la mama, iar pofta de viață și zâmbetul permanent sunt sigur de la tata. Dar, la fel de important, puterea de muncă o am din familie: fără înțelegerea soției mele și, mai ales, fără năstrușniciile copilașului meu, Matei, de 5 ani, n-aș putea fi eu însumi. Nu am făcut școală de teatru, dar am învățat și învăț în continuare de la alți artiști, din propriile greșeli și, nu în ultimul rând, de la public. Pe scenă sunt sincer, nu joc un rol, de aceea nu am replici învățate și mă adaptez mereu la public. Momentul care m-a impresionat cel mai mult în activitatea cu copiii este următorul: Realizez, cât de des pot, spectacole gratuite la spitalele de copii. Odată, la un asemenea spectacol, la Spitalul Marie Curie din București, am chemat pe scenă trei voluntari, dintre copiii bolnavi care erau în sală. Unii erau cu părinții, alții cu asistente medicale, câțiva erau chiar în cărucioare. Toți în pijămăluțe, dar veseli și curioși. Pe scenă a venit imediat o fetiță drăgălașă, cu gura până la urechi, nerăbdătoare să joace alături de mine în sceneta ce urma. Când am luat-o de mână, m-a trecut un fior. Mânuța ei era foarte fierbinte, avea temperatură mare. M-a surprins acel moment la care nu mă așteptam. Poate că cei mai mulți adulți, la o asemenea temperatură, nici nu s-ar fi dat jos din pat, dar ea, draga de ea, se bucura cât putea de tare de spectacol. Și eu, ca și ceilalți adulți, încercăm să-i învățăm pe copiii câte ceva, dar, de fapt, de multe ori, noi avem ce învăța de la copii. La „Românii au talent!” am facut teatru de umbre. Cum am început să fac asta? În copilărie, aveam vreo 9-10 ani, mă plictiseam seara, pe vremea aceea nu era program la televizor, video nu aveam, așa că am început să mă joc cu umbrele mâinilor în lumina de la veioză. Peste ani, am uitat de toate acestea. Dar în ultima vreme am redescoperit teatrul de umbre și de atunci nu e zi, să nu mă joc... Nu am fost niciodată la vreun alt concurs. Iar participarea la „Românii au talent” înseamnă pentru mine foarte mult: emoție, bucurie, speranță! Acest show este extraordinar pentru că îi arată pe români așa cum sunt ei de fapt: plini de viață, creativi și talentați. Sper din suflet să câștig, iar dacă se va întâmpla acest lucru, mă voi „îmbogăți”. Un frumos proverb spune că „bogat este cel care nu are datorii”. Asta voi face cu jumătate din premiu: o să-mi achit toate datoriile și apoi o să trăiesc și o să muncesc liniștit. Iar cu cealaltă jumătate vreau să-i „îmbogățesc” sufletește pe ceilalți, căci „dar din dar se face rai”. Visez și lucrez de mult timp la o carte intitulată „Îndrăgostit de România”. Este un fel de manual, foarte atrăgător, pentru școlarii de toate vârstele. S-au adunat zeci de pagini cu informații surprinzătoare, povești și legende fascinante, lucruri incredibile despre marii noștri români. Adevărul este că avem o țară minunată și doar cine nu o cunoaște nu o iubește. Așadar, cu cealaltă jumătate din premiu voi tipări cartea într-un număr foarte mare de exemplare și le voi distribui gratuit în toate școlile din țară. Numărul artistic de teatru de umbre pe carel-am susținut în auditii este o premieră absolută, nu știu să se fi realizat ceva asemănător. Evident că din punct de vedere tehnic folosesc câteva „elemente” clasice, în special la profilurile de animale, dar totodată folosesc elemente proprii și tehnici personale, într-o poveste special creată pentru acest show. Tot ce pot să sper este ca mesajul ei să vă bucure și să vă meargă la suflet. POVESTEA PE LARG Mă numesc Leon Magdan, m-am născut pe 15 octombrie 1972 în București. Activitatea mea este, de când mă știu, jocul cu copiii. Încă de când eram student, am lucrat ca profesor chiar în școala unde pe vremuri fusesem elev. A fost o experiență incredibilă, mai ales că aveam colegi de cancelarie chiar pe câțiva dintre foștii mei profesori. Apoi am început să scriu cărți pentru copii și, de-a lungul anilor, am ajuns la peste 40 de volume publicate din toate genurile literaturii pentru cei mici: povești, pilde și povestiri cu tâlc, antologii de poezii, proverbe, legende și ghicitori, cărți de cultură generală și de perspicacitate și altele. În ultimii ani am realizat o mulțime de spectacole, atât pentru cei mici (Ocolul Pământului în 80 de basme, Poveștile Magicianului Zăpăcit, Întâlnire cu Profesorul de joacă și altele), dar și pentru cei mari (Vânătorul de cultură, Ce știm și ce nu știm despre România, Zâmbete celebre și altele). Consider că sunt cel mai norocos om, și asta datorită familiei mele. Soția mea, Vichi Magdan, are 45 de ani, iar „ocupația” ei înseamnă, evident, înainte de toate, copilașul nostru și cu mine. Munca: lucrăm amândoi la cărți și la spectacole. A publicat și ea cărți ca autor sau co-autor, atât pentru cei mici (poezii), cât și pentru cei mari (legende, ghiduri turistice). Din fericire, atât personal, cât și profesional, soția mea și cu mine suntem mereu împreună și asta este minunat. Lucrăm întotdeauna cu drag și cu mulțumire, chiar dacă întâmpinăm și dificultăți (de cele mai multe ori financiare, evident). Matei Magdan, fiul nostru, are 5 ani și jumătate și este artistul familiei. Este fascinat de desen. Câteva ore pe zi, fără să-l pună nimeni, nu face altceva decât să deseneze în cele mai neașteptate feluri, cu personaje închipuite de el, pe care apoi le decupează și „construiește” povești cu ele. Mai are un pic și desenează și în somn. Are jucării, are televizor, evident că este atras de ele, ca orice copil, dar nimic nu se compară cu bucuria și interesul lui de a desena, colora, decupa și meșteri tot felul de ghidușii artistice. Din prima căsătorie, de la 24 de ani, mai am și doi copii mari, minunați, care acum sunt la liceu: Alexandru și Mălina Magdan. Sunt adolescenți frumoși, care mă fac să mă simt extraordinar când îi privesc: parcă aș fi și eu iarăși tânăr. Nimic nu poate fi mai frumos pentru un părinte, decât să se minuneze, atunci când își privește copiii. Dar familie nu însemnă numai soția și copiii, ci și părinții: tatăl meu, Cezar Magdan, profesor de istorie și șahist de performanță și mama mea, Maria Magdan, sunt mereu alături de noi și ne ajută permanent. Sunt genul de părinți dăruiți cu desăvârșire copiilor și nepoților. Așa că ne bucurăm de toată atenția și răsfățul lor. Părinții mei sunt foarte activi și perseverenți (chiar dacă au trecut amândoi de 60 de ani), muncesc mai mult decât s-ar cuveni la vârsta lor, deși, după o viață de muncă, ar trebui să stea liniștitți și să se bucure de pensie. Ei, trebuie să recunosc, sunt cele mai muncitoare persoane pe care le cunosc. Și, paradoxal, nu opresc nimic pentru ei. Datorită lor și bunicilor mei am avut o copilărie minunată care, în adâncul sufletului meu, încă nu s-a terminat. Cele mai frumoase amintiri din copilărie le am din vacanțe (preferatele mele), de la casa bunicilor mei, cocoțată pe un colț de râpă, la o margine de deal. O lume întreagă se deschidea de acolo: văi, păduri, munții în depărtare. Calea ferată și șoseaua, civilizația, erau departe, în vale, abia le zăream. Și ce nevoie aș fi avut de ele, aveam tot ce îmi doream acolo, în curtea bunicilor. Împreună cu verișorii mei, nu era zi să nu facem vreo trăznaie nemaiauzită. Talentul înseamnă, înainte de toate, imaginație. Iar copiii sunt stăpânii imaginației. Am început să fac umbre cu mâinile pe un perete, ca orice copil. Aveam vreo 9-10 ani și seara, la lumina unei veioze, încercam să dau viață umbrelor. Personajele trăiau doar în mintea mea, dar umbrele lor erau vii, se mișcau șovăielnic și stângace pe pereți, la hotarul dintre realitate și basm. Eram chiar frustat că nu mă pricep mai bine, că nu are cine să mă învețe. Aș fi vrut să fac mai mult și nu știam cum. Marea mea realizare a fost când am inventat, copil fiind, umbra unei găini care cotcodăcește. Mai țin minte și azi cum am făcut și, de fiecare dată când am ocazia să lucrez cu copiii, îi învăț și pe ei „umbra” găinii. Acum, ca artist, am ajuns să creez umbre complexe și coregrafii pe măsură, dar „găina” aceea rămâne umbra care mi-a adus cea mai mare satisfacție în copilărie. Am fost mai încântat de ea decât de orice notă sau premiu de la școală. Peste ani nu am mai dat atenție acestui gen de spectacol, m-am concentrat pe cărți și pe lucrul interactiv cu cei mici. Am urmărit cu mare drag, cu bucurie, cu emoție și surprindere emisiunea „Românii au talent”, încă de la prima ediție. De fiecare dată m-am gândit cât de mult mi-ar fi plăcut să concurez și eu. Dar cu ce... talent?! Gândul de a concura mă atrăgea mereu, de fiecare dată când urmăream emisiunea. Și, într-o zi, mi-am amintit de teatrul de umbre, de joaca mea din copilărie și de bucuria pe care acest gen artistic o aduce. Nu mai fusese nimeni la concurs cu ceva asemănător. „Da, mi-am spus, aceasta e șansa mea!” Și m-am apucat imediat de treabă: mai întâi am început documentarea: am căutat luni de zile cărți și materiale video, care m-ar fi putut ajuta. Dar sunt foarte puține și extrem de greu de găsit. În limba română nu este nimic, iar în lume am găsit doar trei titluri, dintre care două de pe la 1900. Iar cartea îți dă teoria, eu aveam nevoie și de practică. Am vizionat toți artiștii din domeniu pe care i-am putut găsi. Însă, nimeni nu arată cum realizează umbrele, cum se țin și mai ales cum se mișcă mâinile. Însă asta nu a făcut decât să mă ambiționeze și mai mult. Majoritatea artiștilor realizează umbrele în spatele ecranului și nu poți avea nici cea mai mică idee despre cum fac. Eu lucrez întotdeauna în fața ecranului, ca oamenii să vadă, să se bucure și să-și dorească la rândul lor să încerce și ei. La spectacolele pe care le realizez acum cu cei mici, am și numere „didactice” de teatru de umbre. Este minunat să vezi o sală întreagă de părinți și copii, cum stau cu mânuțele pe sus și încearcă și ei să „modeleze”, să învețe cum să țină degetele pentru a crea umbre de animale, de personaje, de lucruri. Încerc să îi învăț pe copii că cele mai frumoase jucării sunt cele pe care ei și le imaginează și le confecționează, nu cele cumpărate. Dar cel mai important este să povestești cu drag. Și nu poți povesti, dacă povestea nu te bucură în primul rând pe tine. De aceea am conceput povești pentru „Românii au talent”, dar pe care să le spun altfel, prin intermediul umbrelor. Nu am făcut nici o școală în domeniul artistic. Îndemnat de părinți, am fost student la Politehnică și la Științe Economice, timp de trei ani, că „se caută, e de viitor”. Însă am realizat că nu sunt făcut pentru asta, că nu o să mă mulțumească niciodată și că nu are nici un rost să termin o facultate doar de dragul de a o termina. Așa că am renunțat la amândouă și m-am înscris la Universitatea din București, unde am terminat filologie-teologie. Încă din primul an de facultate, din 1995, am început să public: articole, interviuri, monografii. Apoi, din dorința de a fi cât mai aproape de copii, am început să fac spectacole pentru cei mici: la teatre, în școli, în spitale, în parcuri, peste tot. Tot ceea contează este să te întâlnești cu cei mici și să-i bucuri. Bucuria lor este și bucuria părinților lor și... a mea. Din fericire familia m-a susținut și mă susține în fiecare zi, în toate proiectele mele artistice. Când le-am spus că m-am înscris la „Românii au talent” mai întâi m-au întrebat cu ce pot să mă ajute și abia apoi m-au întrebat ce o să fac acolo. Părinților nu le-am spus nimic despre numărul aristic, căci am vrut să fie o surpriză pentru ei. Și chiar a fost o mare surpriză! Nu doar pentru ei, ci mai ales pentru mine. Mărturisesc că nicăieri nu m-am simțit (ca actor, evident) așa cum m-am simțit pe scena de la „Românii au talent”. Tot numărul artistic am stat cu spatele către sală (ca să pot vedea umbrele), dar reacția sălii a fost uluitoare: îi auzeam și îi simțeam pe toți acolo, în spatele meu, prezenți, bucuroși. M-am simțit ca un dirijor fantastic, un dirijor de sentimente și senzații: la o simplă mișcare a mâinilor mele, sala suspina sau izbucnea în râs. Nu poate fi bucurie mai mare pentru un artist, decât să vezi că povestea spusă de tine le merge celorlalți la inimă. Îmi doream enorm ca cei trei membri ai juriului să se ridice în picioare și să aplaude. Dar am fost și eu surprins peste măsură când, la sfârșitul numărului, m-am întors și i-am văzut pe toți patru în picioare: adică pe cei trei membri ai juriului și Publicul. Tot ceea ce îmi doresc acum este ca și prestația mea din semifinală să le meargă oamenilor la inimă, să-i amuze și să-i bucure. Și sper din suflet ca lumea să fie încântată, să mă voteze și să ajung în finală. Și atunci să fac încă un număr, încă o poveste, care să câștige marele premiu. Indiferent de rezultatul acestui concurs, cu siguranță voi face în continuare ceea ce fac și acum: și mâine, și peste cinci ani, și peste 50 de ani: voi lucra cu copiii de toate vârstele și mă voi bucura alături de ei. Dacă voi câștiga, știu sigur ce voi face cu banii, două lucruri pe care le doresc de mult. După ce am locuit ani de zile cu chirie, împreună cu soția mea, ne-am hotărât să ne facem o casă a noastră. Bunica mea, Dumnezeu să o odihnească, și-a vândut garsoniera unde locuia, s-a mutat în casa părinților și ne-a dat nouă toți banii. Așa am cumpărat un teren și o casă bătrânească într-un sat de pe malul Argeșului, destul de aproape de București, la 30 de km. Ne-am mutat de îndată acolo, unde putem trăi și lucra în liniște. Fiind absolut necesar, ne-am apucat să ne construim o casă și așa, de la un an la altul, creșteau văzând cu ochii și casa, și datoriile. Credite la banci, împrumuturi la rude și prieteni, și tot așa. Casa am terminat-o, dar datoriile nu reușim să le terminăm nici în ruptul capului. Mai e un pic și ne termină ele pe noi :) În momentul în care vom avea datoriile achitate, vom dormi liniștiți și vom putea să muncim fără stres, nu de nevoie, ci de drag. Iar al doilea lucru – cu cealaltă jumătate din premiu, voi tipări o carte la care lucrez de ani de zile, un fel de „manual” cu tot ceea ce are mai frumos această țară: poveștile extraordinare ale marilor noștri români, legende incredibile și locuri fascinante. Iar cărțile vor fi distribuite gratuit în toate școlile din țară. Sunt convins că în orice unitate de învățământ vor fi cadre didactice inimoase, care le vor prezenta copiilor cartea, adică tot ce are țara noastră mai frumos și, din păcate, prea puțin cunoscut. Dintre artiștii români nu am un idol sau un model anume, dar ai de învățat de la toți: ca actori îmi sunt foarte dragi Toma Caragiu (pentru umorul său fără pereche); Puiu Călinescu (pentru că putea face spectacol, fără să facă nimic) și mai ales Amza Pellea (fiindcă a știut să fie și Domnitorul Mihai Viteazul, și țăranul Nea Mărin – interpretându-i pe amândoi fără egal). Iar ca oameni, îi admir nespus pe părinții mei (aș vrea să pot fi și eu pentru copiii mei un părinte la fel de bun cum au fost și sunt ei pentru mine). „Românii au talent” înseamnă foarte mult pentru mine, nu doar ca experiență. Este, fără îndoială, cea mai potrivită formă de a te prezenta românilor. Te vede o țară întreagă, te îndrăgește sau nu, ca artist îți găsește imediat locul potrivit: în inimile oamenilor sau în afara lor. Sper ca poveștile mele umbrite să le meargă oamenilor la suflet și să le rămână acolo.