Obiang Jean Pierre

Redacția Redacția

Actualizat 10. 4. 2014

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Mă numesc Jean Pierre Obiang-Nka, am 31 de ani, m-am născut în Iaşi, la 30 ianuarie 1983. În prezent sunt dansator de breakdance şi susţin ocazional spectacole alături de colegii mei de la Casa de Cultură a Studenţilor. Mama, Augustina, are 57 de ani, este pensionară, iar tatăl, Pierre Obiang-Nka, este originar din Africa, Gabon.  Eu sunt cel mai mare dintre cei 4 fraţi. Jean Darys are 30 de ani şi este ospătar la un hotel din Bucureşti, Dumitru are 24 de ani, este operator PC la o firmă privată din Iaşi, iar sora mea, Diana, are 22 de ani şi este plecată în Olanda. Părinţii mei s-au cunoscut în perioada studenţiei, la Iaşi. În vremea comunistă existau anumite restricţii şi reguli, motiv pentru care nu s-au putut căsători, tatăl fiind obligat să se întoarcă singur în ţara natală, deşi au fost mult timp împreună şi aveau deja 2 copii. Astfel, mama a fost nevoită să mă crească pe mine şi pe fratele meu, Jean Darys, singură, ajutată de bunici.  După 5 ani, s-a recăsătorit şi apoi s-au născut fraţii mei, Dumitru şi Diana. Din nefericire,  l-am avut alături de noi pe tatăl vitreg numai 15 ani, acesta decedând în urma unui stop cardiac.  Mama a rămas singură în ultimii 10 ani, dedicându-şi viaţa copiilor şi fiind foarte mândră de faptul că ne-a văzut mari, porniţi pe propriul drum în viaţă, în ciuda greutăţilor întâmpinate care, din păcate, nu au fost puţine. De tatăl biologic nu mai ştiu absolut nimic, căci după plecarea acestuia din ţară i s-a transmis o informaţie falsă, şi anume că cei doi băieţi ai săi sunt morţi. Mi-ar plăcea să ştie de existenţa noastră şi să reiau legătura cu el, căci nu m-a mai văzut de când aveam 3 ani. Încerc de ceva vreme să îl găsesc, însă fără niciun rezultat. În vremea copilăriei eram liniştit, silitor la învăţătură, apreciat de domnii profesori şi îmi iubeam foarte mult fraţii. Din pricina originii eram uneori marginalizat, însă m-am ambiţionat şi mi-am promis mie însumi să fiu cineva în viaţă. Urmăream cu interes emisiunile şi videoclipurile cu dansatori celebri, pe care încercam să-i imit. Mă simţeam de multe ori prost deoarece nu toţi copiii voiau sa se joace cu mine, mă dădeau la o parte, râdeau de culoarea pielii mele. Aşa încât, m-am refugiat în dans şi mi-am dorit să fac ceva în viaţă, să le demonstrez oamenilor că nu doar culoarea pielii contează.  De la vârsta de 12 ani am început cu mişcări uşoare de dans, apoi am exersat, la recomandarea unor prieteni; în scurt timp, am aflat de existenţa unor cursuri de breakdance ce se desfăşurau la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi şi m-am prezentat la probă plin de entuziasm. Spre norocul meu, după ce am susţinut proba, domnul instructor Eugen Gherghel mi-a sesizat aptitudinile şi m-a sprijinit să frecventez cursurile de dans, căci nu aveam posibilităţi materiale pentru plata acestora. În următorul an, am participat la Festivalul de Dans Studenţesc din Cluj- Napoca, unde am obţinut premiul I. Şi în ziua de astăzi îi mulţumesc din inimă domnului Eugen Gherghel care mi-a descoperit talentul.  În general, am fost un autodidact, dar membrii familiei şi prietenii m-au încurajat să nu abandonez pasiunea vieţii mele, dansul. Nu am studii superioare, deşi mi-aş fi dorit să urmez cursurile Facultăţii de Sport, însă condiţiile materiale modeste şi greutăţile vieţii m-au împiedicat să fac lucrul acesta. Am urmat cursuri de profil, urmărind doar să progresez şi apoi mi-am însuşit tehnica breakdance-ului.  Am participat la nenumărate concursuri, festivaluri şi emisiuni, în calitate de invitat, de-a lungul timpului. Cei din familia mea nu au făcut dans de performanţă, însă tatăl meu era pasionat de sport şi avea abilităţi în acest sens. Prietena mea şi viitoarea mea soţie este cea care m-a sprijinit, m-a încurajat să merg mai departe, m-a judecat doar prin prisma calităţilor mele de om, nu din perspectiva prejudecăţilor, aşa cum mult timp am fost obişnuit să fiu privit. Ea este mereu lângă mine şi mă susţine în ceea ce fac, cu speranţa că într-o zi va fi mai bine. Sper ca în viitorul apropiat să fiu membrul unei trupe celebre, să apar într-un videoclip şi să cunosc artişti valoroşi. Permanent am încercat să iau ce este mai bun de la specialiştii din domeniu, am o admiraţie deosebită pentru vedetele autohtone şi din străinătate, mai ales faţă de Benny Kimoto, dansator al trupei Flying Steps. Încerc să îmi păstrez propriul stil de dans, perfecţionându-mă în acest sens. Evit termenii de comparaţie, dar sunt conştient de faptul că nu te poţi forma fără modele şi apoi încerci, în măsura posibilităţilor, să le depăşeşti. Fiecare om vrea să fie original, să surprindă printr-o anumită atitudine sau mişcare, căci suntem unici pe acest pământ. Urmăresc cu atenţie emisiunea Românii au talent încă de la prima ediţie şi un imbold interior m-a determinat să mă prezint la preselecţii, simţind că am ce arăta publicului, pentru a nu rămâne în anonimat. Sunt un ambiţios, un luptător, cred în reuşită şi mă dedic dansului. Spoturile publicitare difuzate înainte de începerea concursului m-au determinat să particip la preselecţii, mai ales că acestea s-au derulat la Casa de Cultură a Studenţilor, unde mă simţeam ca acasă. Îmi place scena, îmi place publicul, îmi place să arăt lumii şi să îmi demonstrez şi mie însumi că munca mea de aproape 20 de ani nu a fost în zadar. Participarea mea la concurs a condus la o mobilizare generală, fiind o adevărată provocare, o deschidere spre o lume nouă, venind în contact cu alţi participanţi care m-au fascinat. Îmi plac provocările, îmi place să pot găsi un loc sau un moment în care să arăt ceea ce ştiu să fac. Mi-ar plăcea să-mi îndeplinesc visurile fără să am nevoie de sume mari de bani, însă este imposibil!...Nu am o fire lacomă…mi se pare o decizie grea; cu siguranţă, dacă aş câştiga, nu aş uita de nevoile familiei mele, aş asigura un trai decent actualei mele familii şi aş derula un proiect personal  - o şcoală de breakdance pentru copii. Desigur, nu aş uita nici de cei mai puţin avantajaţi de destin, aş încerca să-i ajut, aşa cum şi alţii au făcut pentru mine. Nu visez la lux, ci doar la o viaţă normală, alături de soţia şi copilul meu. De show-ul meu cred că ar fi interesaţi tinerii, în general, dar şi celelalte categorii de vârstă, căci dansul binedispune, îţi dă energie  şi stârneşte admiraţia, fiind, în definitiv,o artă. Mi-aş dori să ajung cât mai departe cu putinţă în concursul Românii au talent, să fiu apreciat de juriu şi de public la justa valoare şi să-mi redescopăr potenţialul. Indiferent de rezultat, nu vreau să mă demoralizez, ci să mi se ofere noi piste de lansare. Mă consider un om puternic şi voi continua cu breakdance-ul şi după această experienţă din care voi avea, cu siguranţă, multe de învăţat.