Andreas Bu, emotionat de succesul sau la "Romanii au talent": "Reactia publicului a meritat toate noptile nedormite si toate panzele rupte"

Redacția Redacția

Actualizat 24. 3. 2014

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Andreas Bu, pictorul cu mistrie care a facut un portret senzational al celebrului Bob Marley, spre uimirea publicului si a juriului, viseaza sa aiba spectacole pe marile scene ale lumii. Iata care este povestea lui:

M-am nascut in Oradea pe data de 15 noiembrie 1962. Povestea mea a inceput intr-un mic atelier de pictura, atelierul mamei mele.  Mirosul vopselei de ulei mi-a umplut narile de cind mi-am deschis pentru prima data ochii. Dar inainte de povestea mea a existat povestea mamei mele. Reichel Edith s-a nascut in anul 1930 la Satu Mare. Fiind talentata la desen s-a angajat inca de copil la un studio unde se ocupa de retusarea fotografiilor. Ulterior a reusit sa isi faca o profesie din pictura, cu care ne intretinea de una singura, pe mine si pe cele doua surori ale mele, Edita si Eva. stiu ca ii placeau drumetiile prin munti si o data pe saptamana juca remi cu prietenele ei. Abia asteptam sa ajunga acasa si sa imi povesteasca ce noroc sau ghinion a avut in joc.  

Marele castigator "Romanii au talent" esti TU. Serios, intra sa vezi ce ti se intampla! 

Cand lucra in atelierul ei simteam nevoia sa incerc si eu, sa pun mana pe un creion sau pensula si sa o fac mandra, sa o vad zambind. Cred ca mi-am descoperit talentul in momentul cand am reusit sa il desenez pe Piff sau Mickey Mouse, pe care ii copiam din revistele pe care le aveam. Aveam in jur de 5 sau 6 ani. Atunci inca nu stiam ca ce inseamna talent, doar simteam ca ma pricep la ceva, iar mama era multumita de mine si ma lauda. 

Pe tatal meu il chema Bu Andrei, era pilot de meserie si s-a nascut in 1931 la Bucuresti. Pe el l-am cunoscut de abia dupa ce m-am casatorit. Dar nu ma pot plange de nimic. Am avut o copilarie frumoasa. Pentru mine viata era un teren de joaca, e pacat ca nu o mai vad asa. Eram un copil curios care nu isi cunostea limitele. Cum sunt toti copiii de altfel, pentru mine totul era o incercare, un obstacol care trebuie depasit, un moment care trebuie cucerit. tin minte ca in mijlocul curtii era un nuc pe care mi-am construit si un mic post de observatie de unde puteam sa privesc in jur la ce se intampla pe strada. Cred ca ma simteam stapanul campului meu vizual si am inceput sa imi doresc sa ma pot catara tot mai sus. De la nucul din curte, la zidurile cetatii din Oradea, cataratul m-a condus spre primul meu vis. Alpinismul.

La 16 ani am inceput sa fac alpinism la clubul de alpinism IAMT. Astfel am reusit sa cuceresc alte posturi de observatii de unde lumea parea linistita si mica, iar eu o puteam privi cum respira sub ochii mei. Pe atunci imi doream sa devin salvamont si am absolvit scoala alpina de vara. 

Cred ca mai exista ceva din copilul acela curios in mine. Sigur mai traieste pe undeva. De fapt nimeni nu vrea sa devina in totalitate adult serios cu obligatii depline. Asadar incerc sa hranesc copilul din mine cum pot eu mai bine. Cu jocurile electronice.  De la console la jocuri PC, cuceresc alte lumi impreuna cu cel mai bun prieten al meu, Szebi. Un alt adult serios cu obligatii depline care incearca si el sa isi retraiasca copilaria.  De fapt asta e Everestul nostru. Invingerea imbatranirii. 

Dar sa trecem mai departe. La 17 ani am cunoscut-o pe sotia mea, Buh Iren. in clasa a XI-a am devenit colegi de banca. Eu m-am indragostit de ea la prima vedere, desi suna ca un cliseu, si nici ea nu ma crede. Dar dupa ce am vazut-o, stiam ca imi voi petrece tot restul vietii mele cu ea. insa nu mi-a fost usor sa o cuceresc. A durat aproape un an pana am reusit sa o tin in brate, si de atunci nu i-am mai dat drumul. De la colegi de banca am devenit colegi de munca,  picteaza si ea. Este singura persoana care stie ce pot mai bine si ce pot mai rau, asa ca incerc mereu sa o fac si pe ea mandra cum obisnuiam sa o fac pe mama. De asta perseverez mereu in domeniul picturii, este cel mai de pret critic artistic al meu. insa la final suntem parteneri de joaca, de viata, parinti.  Suntem parteneri de inot ,un hobby comun al nostru, si la finalul zilei suntem acei copii de 17 ani care odata sau indragostit, iar acum, dupa 31 de ani de casnicie se pot numi fericiti.  

Show-ul este integral pe Voyo

Rodul iubirii noastre este fiica mea, Barbara Suciu-Bu. Ea are 25 de ani si a urmat si ea cumva pasiunea familiei noastre, si anume arta. A terminat facultatea de cinematografie din Cluj Napoca si isi doreste sa faca animatii de lungmetraj. Eu am incercat mereu sa o sustin cum pot eu mai bine. Desi nu intodeauna a fost usor, dar nu imi doream ca ea sa simta acest lucru. Voiam sa o ocrotesc de greutatiile vietii, dar imi dau seama ca nu am aceasta putere.  A avut momente cind a renuntat la visurile ei, dar sunt sigur ca intr-o zi ii voi putea privi filmele dintr-o sala de cinema. Este casatorita cu noul membru al familiei, si alt patimas al artei, Florin Suciu-Buh de 25 de ani si el, actor si iluzionist,  papusar la Teatrul de papusi din Cluj. impreuna cu fiica mea incerca sa isi puna talentul pe o singura masa si sa ofere celor din jur spectacole vizuale pline de acel idealism copilaresc de care avem cu totii nevoie. 

Nu stiu care a fost mai exact momentul in care mi-am dat seama ca ceea ce fac este un talent. Desenul, pictura si in general arta vizuala au fost dintotdeauna un lucru familiar, atingerea vopselei, mirosul ei au fost dintotdeauna parte din viata mea. Poate prima mea reusita a fost cand i-am facut bunicului un portret. Care impreuna cu cel facut pentru bunica mea si-au gasit locul in albumul familiei mele. Atunci a fost prima data cand am realizat eu insumi ca pot crea lucruri frumoase cu propriile mele maini. Dar a durat mult pana ce am ajuns pictor de profesie. Mai intai am lucrat ca mecanic auto, mai tarziu ca lacatus sculer.

Trebuie sa recunosc am avut o oarecare retinere fata de aceasta meserie. Este de la sine inteles, arta nu este o meserie, este o vocatie. Iar o vocatie necesita mult efort si din pacate de cele mai multe ori nu are rezultate materiale. Dar m-am decis sa imi urmez chemarea si am absolvit la scoala populara de arta Francisc Hubic din Oradea, sectia de pictura. Pana in acel moment familia mea a privit talentul meu pentru pictura ca pe un hobby, dar dupa ce am inceput sa vand primele tablouri lucrurile s-au schimbat. Sprijinul lor nu era in nici un caz de valoare materiala, nu le ceream asta si nici nu erau vremurile. Ei ma sprijineau emotional, ma laudau si incercau sa imi gaseasca clienti, se laudau prietenilor si cunoştintelor lor cu ce poate fiul si fratele lor. 

Reusitele mele nu au fost foarte mari, am avut o expozitie in Elvetia cu critici foarte bune, dar din pacate fara folos material, picturi in diverse galerii din Romania si Ungaria. Dar nu le pot numi reusite. Reusita, pentru mine, sunt cuvintele de lauda ale clientiilor care, dupa ce isi vad pictura comandata, simt nevoia sa-mi trimita o scrisoare de multumire. Reusita pentru mine e cand sotia mea imi spune ce frumos e acest tablou, reusita pentru mine e cind fiica mea se bucura de un tablou primit de la mine. Acestea pe planul profesional. insa adevaratele reusite nu sunt masurabile in satisfactii vocationale. Ele sunt cele emotionale, cele familiale.

Sunt un om simplu cu mici capricii, sincer si punctual, sunt un perfectionist fara limite si un visator de asemenea. Sunt un copil curios care incearca sa se catere pe cele mai inalte varfuri ale propriilor sale reticiente. Sunt aici pentru ca am ceva de oferit. Ce anume pot oferi? O forma vizuala a artei, un mod jucaus de a picta, ba chiar o noua tehnica. M-am gandit ca daca reusesc sa captez atentia publicului, poate reusesc sa atrag cateva persoane (care nu s-au gandit niciodata sa picteze). Si de ce nu as putea face asta? 

Nu imi place sa ma compar cu nimeni, nu cred ca oamenii sunt comparabili sau ar trebui sa fie comparati unul cu celalalt. in fond, fiecare viata e unica si personala in felul ei. Dar e bine sa ai idoli, idolii te ajut sa perseverzi.

Eu, spre exemplu, ma pot imagina un Bob Ross al  Romaniei, poate. Dar sunt Andreas Bu si imi doresc doar sa fiu o sursa de inspiratie pentru cei care isi doresc sa foloseasca una din tehniciile mele. 

Desigur, nu sunt chiar atat de altruist cum par. Am si eu micile mele egoisme imaginare. Peste cinci ani, spre exemplu, as dori sa ma vad pe scena la un concert Ziggy Marley unde voi picta in memoria tatalui sau. De asemenea, nu as refuza o demonstratie de pictura la Hong Kong, eventuale emisiuni in care sa invat telespectatorii sa picteze sau alte workshopuri si demonstratii in intreaga lume.

De fapt, asta imi doresc. Iar in momentul in care un prieten m-a incurajat sa particip la “Romanii au talent”, mi-am pus capul la bataie sa vad daca este posibil sa fac din pictura clasica pe care o practic un performance.  Si dupa multe experimente am gasit o tehnica care deserveste toate aspectele unui live performance. Si atunci m-am hotarat sa ma inscriu in competitie.

Cred ca nu sunt singurul care afirma acest lucru dintre participanti, dar am trait o noua experienta. Reactia publicului si a juriului a meritat tot efortul, toate noptile nedormite si toate panzele rupte pana in acel moment. A fost un sentiment greu de explicat, dar e ceva ce pot spune ca sunt norocos ca l-am trait. Un sentiment ca toata sala ti-e aproape ca un prieten care se bucura ca ai reusit. Un prieten care a transpirat impreuna cu tine, care si-a tinut pumnii stransi pentru tine si dupa aceea mi-a fost alaturi in eventuale lacrimi de bucurie.

Urmatorul pas este unul nesigur dar frumos, orice ar fi. Mi-ar placea sa pot retrai acea clipa pe scena, mi-ar placea sa imi revad acel prieten, sa fiu alaturi de ceilalti participanti, sa pot performa mai departe. Dar acest Everest nu este doar al meu, este al tuturor participantiilor. si nu sunt singurul om care merita sa faca urmatorul pas spre visului lui. Sunt doar unul dintre ei. Mi-ar placea mult, va dati seama, sa castig concursul, iar cu banii am un singur plan, sa calatoresc impreuna cu familia mea. Sunt atatea locuri de vazut, si atatea momente pe care imi doresc sa le traiesc alaturi de ei. 

Ce pot eu oferi este simplu, experienta profesionala. Iar daca oamenii au nevoie de cunostintele mele sunt mai mult decat fericit sa il impart cu ei. Sa ii invat sa picteze, sa le arat ce am desoperit eu ca mai apoi ei sa poata descoperi alte tehnici. Iar asa pictura poate creste, se poate imbogati cu dragostea mainilor care o creeaza.

Iar emisiunea Romanii au talent ma poate ajuta sa ajung sa pot comunica pe aceasta cale. imi poate schimba viata, in primul rand meseria. Din pictor as putea deveni artist performer. Si ce mi-asi putea dori mai mult ? Sunt in fata poate ultimului munte vocational si imi voi da toata silinta sa il urc.