Cea mai buna definitie a echilibrului: Marian Sas, acrobatul cu esarfe: "Nu exista scoala de asa ceva in Romania". Afla cum a invatat sa faca spectacol doar cu niste esarfe rosii

Redacția Redacția

Actualizat 5. 3. 2014

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

"Romanii au talent" - vineri, de la 20.30, pe ProTV.

M-am nascut intr-o „noapte furtunoasa” de noiembrie, ca si temperamentul meu. Era in anul 1993, exact cu 1 an inainte ca parintii mei sa se mute la curte. Eu am fost motivul acestei mutari, si daca vi se pare ciudat ca un copil de cateva luni sa nu mai vrea sa stea la bloc, ce-ati zice daca ati avea un copil care plange in gura mare cu orele si nu vrea sa intre in casa fiindca ca este doar un apartament de bloc?! Fiecare iesire a mea la aer era facuta de urgenta, fiindca ma puneam pe plans de cum intram in scara blocului, si nu ma opream decat cand eram afara.

Asadar, personalitate puternica de mic! Parintii mei nu au avut alta solutie care sa le menajeze nervii decat sa ne mutam la curte. 

De mic am tinut mult la eticheta si la decor. Mama mea, de profesie chef la un restaurant francez de pe malul marii, mi-a insuflat acest simt si mi-a transmis multe din secretele bucatariei. De asemenea, de la ea mostenesc indemnanarea si abilitatile practice. De la tatal meu mostenesc in schimb forta. Fiind nevoit sa presteze o munca fizica bruta, tatal meu mi-a insuflat de mic respect si disciplina. Aceste calitati m-au ajutat sa rezist orelor de antrenamente... va ganditi, poate, in salile de gimnastica; insa de fapt eu m-am antrenat prin copaci, garaje sau pe unde puteam sa-mi atarn silk-ul.

De la cortine din cearsafuri, la contorsionism, echilibristica si esarfe

Familia mea numara sase membri: parintii mei, Doina (60) si Nicolae (56), surorile mele: Rodica, Iuliana si Simona, cu varste cuprinse intre 34 si 37 de ani, si cu mine, mezinul familiei. Stiu, va ganditi ca am fost facut la batranete si ca e o minune prezenta mea in acest peisaj. Da, este o minune, si ii multumesc lui Dumnezeu ca astazi traiesc. Puteam sa mor de sute de ori, de cate ori am facut salturi de la inaltimi de peste 10 metri sau cascade pe esarfe. 

Fiind cel mai mic din familie, am fost foarte rasfatat. De mic, specialitatea mea au fost cearsafurile. Le foloseam drept cortine, si adesea aranjam in curte o scena improvizata, chemand copii din vecini sa joace in piesele mele. Astfel am descoperit unul dintre talentele mele si atractia catre artele spectacolului. Cred ca aveam in jur de 5 ani.

Gustul pentru inaltime mi l-am dezvoltat si prin faptul ca ma suiam pe casa. Faceam asta destul de des, ori de cate ori faceam vreo boacana si nu voiam sa ma prinda ai mei, sau cand bateam copii pe strada.

Talentul pentru silk si contorsionism mi l-am descoperit tarziu. Mobilitatea o am nativa, insa de mic mi-am exersat-o. Ai mei ma puneau adesea sa le arat cum pot eu sa-mi duc picioarele dupa cap. Acum patru ani, de ziua mea de nastere, am fost la spectacolul de street dance al unchiului meu. Acolo am asistat la un show de acrobatie aeriana si silk. In momentul acela am fost fascinat si am decis ca trebuie neaparat sa fac si eu asta. Am intrat in trupa din care facea parte unchiul meu, cu care am repetat 2 luni.

In timpul antrenamentelor, erau agatate de tavan silk-uril celorlalti colegi, la 7 metri inaltime si nu aveam voie sa ne urcam pe esarfele lor. Fiecare si le agata singur. Trebuia astfel sa iau silkul lung de 8 metri si greu de 15 kg, il puneam dupa gat si timp de ½ ora, neavand inca forta, incercam si urcam pe franghia pe care agatam, de-mi faceam rani la picioare. Asta s-a intamplat timp de o luna, pana am capatat forta. Dupa a doua luna, cand sa dansez si eu mai bine in aer, trupa s-a desfiintat.

Am ramas doar eu si o verisoara, care este pana in prezent prietena mea cea mai buna, si in prezent colega de esarfe. O cheama Monica Dulugea. 

Apoi a urmat o etapa in care am nu am mai practicat fizic dansul aerian (aerial silk); in schimb, m-am  documentat mai bine despre acest sport si m-am pregatit psihic mai bine.

Intr-o zi, m-am suit in tren si am venit la Bucuresti, de unde mi-am procurat recuzita (esarfele). Intors inapoi in Constanta, i-am cerut tatalui meu cateva carabine, o cadrula si cateva franghii. Am bagat laptopul in ghiozdan, am sunat-o pe Monica si ne-am intalnire in parcul Tabacariei. Locatie aleasa intentionat, pentru copacii sai inalti. Cand a ajuns ea, eu montasem esarfa pe un copac de 6 metri (si nu exagerez) si am inceput sa ma sui. A ajuns Monica. Mai intai s-a inchinat, m-a certat, spunand ca se uita lumea la noi ca la urs si ca riscam sa vina politia si sa ne ia la intrebari.

Eu avand o fire foarte agera si puternica, chiar nu ma interesa de ce zice lumea. Parintii si familia mea nici n-au vrut sa auda de asa ceva. Unchii mei spuneau ca asta nu-i o meserie si nu se pot castiga bani din ea; ei imi sugerau sa ma fac sofer de taxi sau sa invat o meserie banoasa, ca asta conteaza. Si, din contra, am facut numai ce am vrut eu. Parintii mei m-au sustinut mereu.

Prietenii mei si diriginta mea din liceu, Marcela Girel, pe care o iubesc si o respect foarte mult, precum si fiicele ei, Maria si Elena – care-mi sunt foarte dragi – ma sustin mereu orice ar spune lumea, incurajandu-ma sa fac lucruri  din ce in ce mai nesabuite. Cand eram in liceu si era iarna si nu puteam sa ma antrenez afara deoarece era foarte frig, diriginta mea m-a ajutat sa duc o munca asidua de convingere cu directoarea scolii pentru a putea sa-mi agat esarfa in sala mare de sport. Cand doamna Girel avea ora la clasa speciala „Sensorial”, care era langa sala de sport, si stia ca eu sunt in sala si fac aerian, facea ture din 3 in 3 minute, ca sa vada daca nu am cazut in cap sau m-am spanzurat. Ea stia ca sunt cam teribilist... Fusese un risc imens pe care si-l asumasera lasandu-ma pe mine sa fac acest sport in acea sala. 

"Nu oricine poate invata sa faca dans aerian. Nu exista scoala de asa ceva in Romania"

Colegii mei, cand treceau pe langa sala de sport, spuneau: „Ia uite-l pe Sas, iar e pe sarme!” Intr-un mod placut, cred ca ei au constituit cel mai sincer si devotat public al meu.

Cursuri, da, am urmat o gramada. Insa numai de silk, nu. Nu exista o scoala in Romania in care sa inveti asa ceva. Am facut teatru, muzica (vioara), canto, psihologie, antreprenorat, coregrafie. Toate acestea au contribuit la dezvoltarea mea intrapersonala. Cand esti acolo sus, iti trebuie un psihic foarte tare, care sa fie exersat. Si cam trebuie sa fii nascut pentru asa ceva. Nu oricine poate „invata” pur si simplu sa faca dans aerian. Sa rezisti efortului psihic la care esti supus in momentele alea e coplesitor.

Coplesitor e si atunci cand iti vezi munca incununata de succes. Am obtinut premiul intai la un festival de „fashion”, precum si numeroase premii la festivaluri de muzica populara, Premiul I la Festivalul International de Teatu „Maria Filotti”, Diploma de Onoare si Excelenta „Crucea Rosie”.

La mine in familie nu s-a mai auzit neam de neamul asa ceva. Totusi, ceva mostenesc de la matusa mea, Mirela Pana, care a facut balet (si teatru) de mica, iar in prezent este actrita.

Peste, sa zicem, cinci ani, ma vad facand tot acrobatie, jucand pe scena Teatrului National din Bucuresti. Si cantand. Nu m-am simtit nicaieri mai bine decat pe scena. In teatru sau printre lautarii mei, acolo este casa mea. De aceea, idolul meu este Horatiu Malaele. Mi-as dori sa ajung ca el, un actor extraordinar, si sa imbin actoria si acrobatia cu cantatul. Sa creez spectacole minunate.

Momentan insa, nu ma pot compara cu cineva. Consider ca nu am ajuns inca la un nivel suficient de ridicat. Dar promit sa acumulez cat pot de repede.

M-am hotarat sa vin la "Romanii au talent" mai mult de curiozitate. Nu practicasem acrobatia de mult timp. Nu credeam ca voi ajunge asa de departe in cadrul acestei emisiuni. Insa m-a motivat mult ca sa ma antrenez si sa le-arat romanilor un sport si o arta deopotriva care la noi sunt neglijate. Cu banii castigati aici as putea sa deschid o sala mare de spectacole dedicata exclusiv acrobatiei aeriene.

Aceasta emisiune a fost o proba dura pentru mine. A insemnat multe emotii, mult stres, fiindca a trebuit sa-mi modific numarul pe care il pregatisem, din cauza limitarilor de inaltime si a detaliilor tehnice.

Si sunt constient de un aspect: Oamenii sunt interesati sa auda o poveste, in ziua de azi. Cred ca ei ar cumpara bilet la show-ul meu, fiindca este un spectacol interesant, din care au ce invata, si mai ales, cred ca este atragatoare experienta de a trai live alaturi de mine senzatia de adrenalina. De la acest show am o singura asteptare: aceea de a crea o poveste.