Vienna Pharaon: Mulți încearcă să nu-i dezamăgească pe ceilalți, sperând că așa vor avea parte de siguranță și iubire

Redacția Redacția

Actualizat 19. 6. 2023

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Interviu de Victor Popescu și Adela Marinescu

Ce se întâmplă când ”ne facem preș”, doar pentru a-i mulțumi pe cei din jur? Ce ascunde această încercare de a intra în grațiile celorlalți și cum ne putem vindeca de rănile cauzate de perturbările din familia de origine, așa încât să devenim mai autentici și mai liberi în alegeri? Răspunde Vienna Pharaon, terapeută new-yorkeză de familie și cuplu, autoare a cărții ”Originile tale. Eliberează-te de tiparele familiale, trăiește-ți viața și dă-ți voie să iubești”, volum recent tradus la Editura Trei și ajuns bestseller peste Ocean. 

Ați pus în această carte experiența de 15 ani ca psihoterapeut, dar dezvăluiți aici și fragmente din istoria dvs. personală legată de propria rană originară. Despre ce rană originară e vorba și cum ați reușit s-o vindecați?

În cazul meu, au fost două tipuri de răni: una legată de lipsa respectul din partea celor dragi, cealaltă fiind legată de siguranță. Când aveam 5-6 ani, părinții mei au început procesul de divorț, care a durat 9 ani – pe atunci eram doar un omuleț. Eram un copil care asista la ciocnirile cu scântei ale celor doi adulți de lângă el, cu abuzuri psihice, manipulări, paranoia și explozii emoționale. Era un mediu haotic, părinții mei se certau tot timpul… iar acea fetiță vedea cum cei doi oameni la care ea ținea se distrugeau reciproc.

Reflectând la copilărie, am realizat că am încercat să devin ”invizibilă”: să nu fac nimănui greutăți, să nu tulbur un mediu deja perturbat. Așa că m-a prefăcut că eram în ordine, că eram OK, că nimic nu mă putea afecta. Astfel, încercam să-mi creez o protecție emoțională, psihică. 

Această fetiță care nu cerea nimănui nimic, fără nevoi personale a devenit apoi femeia de 20 de ani care se prezenta în același fel. Și, la un moment dat, când încercam să înfiripez o relație amoroasă, mi-am dat seama că eu continuam să joc același rol ca în copilărie. În raport cu partenerul de atunci, mă prefăceam că sunt în ordine, că eram o ”tipă relaxată”, că nimic nu mă afecta. Și asta doar ca să nu pierd iubirea lui, ca să rămân aleasa lui. Și cred că mulți se pot regăsi în acest rol, când se întreabă: Cine trebuie să fiu? Cum trebuie să apar în ochii celuilalt? 

Bun, și ce ați schimbat pentru a vindeca acest tip de rană?

A fost important să conștientizez acel rol pe care îl tot jucam – a fost momentul în care i-am spus partenerului de atunci: ”Știi, de fapt eu nu mă simt OK. Și de fapt nu-mi place cum te porți cu mine”. Aceasta m-a obligat să devin autentică și să pune limite. A fost nevoie să redefinesc relația cu mine însămi. Până atunci credeam că mă protejez dacă am grijă mai întâi de ceilalți. Dar apoi, am început să-mi spun: ”Nu e bine ce fac! De fapt, mă simt rănită sau nu simt că sunt respectată!”

E un pas curajos să treci de la ”sunt în regulă, mi-e indiferent cum sunt tratat” la ”nu mă simt bine, mă supără felul în care sunt tratat”. E o mare schimbare în viață, căci te confrunți cu consecințele de care te temeai: ca vei fi părăsit, că unele relații se vor rupe, că unele persoane se vor simți dezamăgite de tine. Dar eu a trebuit să înfrunt aceste lucruri, pentru a trăi mai autentic, mai veridic, pentru a duce o viață mai liberă.

Pentru a ne înțelege rănile, conștientizarea (numirea) lor este primul pas. Dar este aceasta îndeajuns pentru a ne vindeca? Și, dacă nu, ce alți pași mai trebuie făcuți pentru a putea să ne maturizăm și să ne eliberăm de povara trecutului?

Da, numirea rănii e esențială! Recunoști că există ceva din trecutul tău care a pricinuit o anumită durere. Și nu trebuie să fie musai ceva traumatic. La fel, nu e bine să-ți spui: alții au suferit mai mult, eu am avut o copilărie bunicică, nu e cazul să blamez pe nimeni. Toți avem răni, toți am avut parte de dezamăgiri și de diverse experiențe împovărătoare – iar numirea lor e esențială!

Dar trebuie, în plus, să ”depunem mărturie” pentru durerea suferită și apoi să facem doliu pentru aceasta. Doar așa vom merge mai departe. În cartea mea, ghidez cititorul printr-un proces de vindecare în patru pași: mai întâi vine numirea (conștientizarea) rănii. Apoi, e nevoie să depunem mărturie pentru ce ni s-a întâmplat, să ne amintim momentele de suferință, să le recunoaștem. Ne trebuie nici să minimalizăm durerea, nici s-o comparăm cu suferința altora.

Doliul, al treilea pas, se referă la exprimarea autentică a emoției. Atunci când privim cu respect către suferința noastră, orice emoție subzistentă va ieși la suprafață, va ieși în evidență.

Pasul 4 este ”pivotarea”. Un citat atribuit lui Viktor Frankl spune așa: ”Există în spațiu între stimul și răspuns”. Acest spațiu ne oferă oportunitatea de a alege în mod liber, și nu automat. Când numim rana, depunem mărturie și o jelim, noi lărgim acest spațiu. Este șansa de alege altfel, de a schimba ceva din vechiul tipar de reacție. Vechile tipare ne țin prizonieri într-un ciclu al rănii. Dar când ”pivotăm”, ne oferim șansa de a trăi altfel, de a relaționa diferit cu partenerul, de a schimba în bine aceste tipare de răspuns. 

În cartea dvs., discutați despre rănile emoționale cauzate de faptul că în copilărie nu ni s-au oferit încredere, siguranță, respect etc. Aceste răni ne limitează viețile, dar, paradoxal, ele oferă și beneficii. Ce câștigăm refuzând să vindecăm aceste răni?

Una dintre prietenele și colegele mele spune așa: ”Suferințele și darurile noastre se învecinează, există unele lângă altele”. Adică, avem o rană în istoricul nostru și, ca să trecem cu bine de greutăți, o parte din noi, cea supraviețuitoare, devine perfecționistă sau devine hipervigilentă și centrată pe toate detaliile – și aceste ”talente” ne sunt prețuite. Așa de face că lumea crede în mod greșit că, dacă te vindeci, o să-ți pierzi aceste daruri sau talente. Dar nu e așa! Noi ne putem păstra acele daruri. 

Pentru a evita schimbarea, unii se justifică: ”N-aș fi ajuns cine sunt azi dacă nu mi s-ar fi întâmplat toate acele lucruri”. Sigur, nimeni n-ar fi cel de acum fără istoriile sale de viață. Dar asta nu înseamnă că, dacă ne schimbăm, vom pierde acele daruri. Eu aș zice așa: dacă privim cu respect suferința prin care am trecut, ne vom asuma și darurile născute din acea durere. Doar că, în loc să hrănim mai departe aceste talente cu suferința sau trauma din trecut, ele pot fi însuflețite de vindecare. Aceste daruri ne rămân chiar și atunci când ne asumăm și respectăm suferințele prin care am trecut. 

O să închei cu o întrebare mai personală. În ”Originile tale” arătați cum frica de a nu-i dezamăgi pe ceilalți ne obligă să le facem tot timpul pe plac. Iar dvs. spuneți că acest tipar v-a marcat, într-o anume măsură, propria viață. Și vă întreb: cât de mulți oameni a trebuit să dezamăgiți, pentru a scăpa de acest tipar și a vă câștiga libertatea la nivel relațional?

Sunt sigură că există unele mici dezamăgiri pe care le-am provocat. Căci dacă ești conectat cu tine însuți și știi bine de ce ai nevoie…

Acum, de pildă, sunt proaspătă mămică, cu un copil de 2 ani, și se spune adesea că, părinte fiind, ”da”-urile și ”nu”-urile tale devin mai nete, pentru că trebuie să pui tot felul de limite și nu-i mai poți mulțumi pe toți când ai de jonglat cu multe obligații.

E adevărat, în timp, am dezamăgit câteva persoane, dar am reușit să țin aproape de mine acei oameni care se poartă la fel ca mine. Adică ne respectăm reciproc ”da”-urile și ”nu”-urile, așa încât îmi este respectată dorința de a lua decizii în acord cu ce-mi doresc să fac sau cu ce simt că funcționează pentru mine.

Da, e aici ceva de care ne temem. Un vers dintr-una dintre poeziile mele preferate, ”Invitație”, de Oriah, zice așa: ”Vreau să știu doar dacă poți să dezamăgești pe altcineva, pentru a rămâne sincer cu tine însuți.” E vorba de un lucru profund: mulți dintre noi încearcă să nu-i dezamăgească pe ceilalți, să-i mulțumească tot timpul. Credem că, făcând asta, vom avea parte de siguranță și de conexiune, de iubire și grijă sau de sentimentul că suntem integrați. 

Dar când te sacrifici tot timpul doar pentru a nu dezamăgi pe altul, îți periclitezi în mod constant și puternic relația cu tine însuți. Iar această relație cu sine trebuie reîntărită, chiar și cu prețul de a-i supăra pe alții. 

Vezi și VIDEO: