Ana Dragomir, copilul-minune al literaturii române! La 14 ani, a publicat deja trei cărți pentru copii

Redacția Redacția

Actualizat 29. 6. 2021

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Are 14 ani și este deja o scriitoare în toată puterea cuvântului. Ana Dragomir a publicat deja trei cărți, iubește poveștile și spune că cel mai mult își dorește să transmită emoție. Iar toate lucrările sale să conțină idei despre unele dintre cele mai importante valori personale: prietenia, iubirea, încrederea și magia.

„În căutarea inspirației”, prima sa carte spune o poveste emoționantă și antrenantă despre puterea imaginației și despre călătoriile care ne aduc prieteni pe viață, în cea de-a doua, „Praf de zâne”, Ana își poartă cititorii într-o călătorie plină de aventuri pentru salvarea lumii poveștilor și păstrarea magiei din jurul eroilor copilăriei fiecăruia dintre noi, iar în cea mai recent lansată carte, „Copacul” este un martor înțelept al vremurilor trecute și prezente, al războaielor, distrugerilor, răutăților, dar și al poveștilor de iubire.

Deși își face întotdeauna un mic plan tehnic despre personaje, locații, structura narațiunii pe care o dezvoltă, Ana spune că, pe măsură ce scrie, povestea prinde viață de la sine și că până acum nu a apucat să își dezvolte anumite ritualuri. Dacă s-a confruntat sau nu cu „blocajul scriitorului”, ce anume o inspiră și ce alte povești mai are în minte, acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care Ana Dragomir le împărtășește în acest interviu.

Cum ți-a venit ideea să scrii povestea din „Copacul”? A fost ceva din viața reală care te-a inspirat?

Am început să scriu „Copacul” când eram la începutul stării de urgență și totul era neclar. Nu știam ce avea să se întâmple și cu toții aveam nevoie să ne abatem gândurile, măcar puțin, de la tot ceea ce se întâmpla în jurul nostru. Așa că mi-am adus aminte de momentul când am mers la țară cu verișoara mea și cu un prieten din sat și am văzut un Copac mare și impunător. Emana atâta înțelepciune, istorie, viață, încât am știut că trebuia să îi dau o voce în acesta lume și să scriu o poveste care să facă dreptate tuturor copacilor uitați și ignorați. Așa că am început să scriu despre el, apoi cuvintele au curs și astfel a luat naștere povestea Copacului. Sper ca acest Copac să inspire și să aducă fericire cititorilor, așa cum mi-a adus și mie când l-am descoperit și i-am împărtășit istoria.

Cum au reacționat colegii tăi când au aflat că eșți scriitoare și că ai publicat deja trei cărți?

Colegii mei au fost foarte fericiți și entuziasmați pentru mine, m-au felicitat și m-au făcut să mă simt ca o prințesă. Deși mulți dintre prietenii mei nu sunt vorbitori de limba română, întotdeauna am avut parte de sprijinul lor necondiționat, au fost acolo pentru mine și m-au încurajat să continui să scriu și să îmi urmez visurile. Le sunt recunoscătoare pentru tot ce îmi oferă, sper doar că și eu sunt o prietenă și o colegă la fel de bună pentru ei.

Cum a reacționat și profesoara ta de limba română? Ai discutat cu ea despre cărțile scrise?

Pentru prima mea carte, „În căutarea inspirației”, profesoara mea de română a fost minunată, m-a felicitat și m-a sprijinit foarte mult. Apoi m-am mutat într-o școală britanică, unde am discutat despre cărțile mele cu profesoara mea de limba engleză, care mă încurajează în fiecare zi să continui să scriu, mă ajută, îmi da sfaturi și este întotdeauna alături de mine. Chiar dacă nu este de naționalitate română, mi-a citit toate cărțile, nu știu ce metode de traducere a folosit, dar a reușit și a făcut-o pentru mine. O iubesc din tot sufletul, este un model inspirațional pentru mine.

Ai un ritual pe care îl urmezi atunci când scrii? Scrii câte puțin în fiecare zi? Sau obișnuiești să scrii mai rar bucăți mai mari din poveste?

Sunt, cum s-ar zice, „o scriitoare a momentului”, ceea ce înseamnă de fapt că scriu atunci când simt, când vreau, când pot și când îmi vin idei. Nu scriu în fiecare zi, nici nu ar fi posibil cu programul meu încărcat de elevă, dar atunci când scriu o fac cu seriozitate și scriu mult, aprofundez povestea cât pot de bine și uneori stau la birou și șase ore fară să mă ridic. Asta numesc eu un „puseu de inspirație’’, care îmi vine pe neașteptate și mă introduce în lumea poveștii. Nu am un ritual anume, doar scriu. Îmi place de multe ori să îmi fac un mic plan înainte de a începe, o fișă de personaj, locații, poveste, lucruri mai mult tehnice pe care să le pot dezvolta în timp ce construiesc povestea. Ca un fel de plan pe care îl am la început, dar care niciodată nu rămâne la fel în final.

Când scrii? Cum scrii?

Am observat că de multe ori inspirația îmi vine când sunt plecată. Londra a fost o sursă de inspirație în prima mea carte, în Madrid am scris-o pe a doua, iar ideea din a treia mi-a venit la țară. Scriu atunci când îmi vin idei care mă atrag, mă pasionează, mă interesează. Scriu atunci când cred că am o idee care merită să fie povestită și auzită de cât mai multă lume. Cât despre cum scriu, scriu la fel cum face toată lumea: mă așez la birou, deschid calculatorul și încep să tastez. Îmi doresc ca scrisul meu să arate cât de importante sunt valorile ca prietenia, iubirea, încrederea și magia. Sper ca prin cărțile mele să transmit emoție, să fac cititorii să simtă ceva, lucru pe care mi-l doresc și eu întotdeauna, ca cititoare, în lecturile mele.

Ai experimentat deja „blocajul scriitorului”? Acum știi ce să faci că să ieși din acest blocaj? Te mai temi de el?

Da, blocajul scriitorului este ceva de care cred că se tem mulți scriitori, inclusiv eu, dacă nu toți, și se întâmplă din plin. Înainte să scriu „În căutarea inspirației”, mă aflam în acest blocaj, care este foarte frustrant și poate să te facă să te simți neputincios. Nu cred că există o rețetă anume care să te scoată din această încercare, dar un lucru foarte important pe care trebuie să ni-l amintim în astfel de momente este că nu ești singur, majoritatea scriitorilor se confrunta cu el și că ești mai puternic decât un blocaj, ba chiar te poți inspira din el. Încă un lucru care pe mine mă ajută este să iau o pauză de la scris și să deschid ochii și urechile la ce se întâmplă în jurul meu, lucruri, oameni, locuri, discuții pe care le aud. Inspirația iți poate veni și din cele mai mici lucruri, așa că trebuie să fii atent la viață și la oamenii de lângă tine.

Ce ți se pare cel mai frumos la procesul de scriere, de creare a unor personaje?

Să iți cunoști personajele, să le simți și să crezi că poți ajuta niște oameni cu poveștile tale. Pentru mine momentul cel mai frumos este când scriu o frază, chiar și dacă este foarte scurtă și îmi dau seama că este o fraza bună. Că acele cuvinte transmit ceva, o emoție, o idee, că te fac să te înfiori, să zâmbești, să plângi. Genul de fraze pe care le scria Emily Bronte, ca faimosul citat „Whatever our souls are made of, his and mine are the same”. Cuvinte care ating.

Dar cel mai greu?

Întotdeauna simt o emoție atunci când trebuie să-mi arăt munca, care până atunci era numai a mea, către alți oameni care o pot critica sau care pot să nu-i acorde aceeași importanță, ba chiar să o mototolească și să o arunce la gunoi. Aceasta este cea mai mare frică pe care o am, ca cititorilor să nu le placă ceea ce am scris, munca mea de atâta timp.

Odată ce trimiți povestea în lume nu mai este numai a ta, devine și a lor într-o anumită măsură, iar eu fiind o persoană destul de posesivă și destul de timidă îmi doresc ca munca mea să fie protejată cumva, să fie în siguranță. Dar apoi sunt și oamenii care iți dau sfaturi și te încurajează să scrii, așa că continui și pentru tine, dar și pentru ei. Pentru sufletele care te iubesc și sunt acolo pentru tine.

Când începi să scrii despre un nou subiect, care sunt primele: personajele sau povestea? Un detaliu sau perspectiva?

Cred că depinde de poveste. Fiindcă toate sunt diferite și speciale, în același timp sunt și unice. Nu pot să spun că îmi vin personajele primele întotdeauna, uneori îmi vine locația, alteori personajele, alteori povestea în sine. Depinde de ce simt, de ce îmi transmite partea mea creativă. Pot să spun că pentru „Copacul” am știut de la bun început locul în care urma să se desfășoare povestea. Habar nu aveam că urma să scriu ceva care să se întindă pe mai multe secole de istorie. Știam câmpul, castelul, grâul și Copacul. Asta este frumusețea scrisului și a povestirii, cât de special și diferit este totul. Cum magia poate veni din atât de multe locuri diferite să-ți schimbe viața.

În prima ta carte erai „în căutarea inspirației”. Ai deja alte subiecte de cărți care te așteaptă să le scrii?

Am niște idei în minte :). Nu sunt însă foarte clare, aștept să se așeze puțin totul, dar știu două lucruri: locația și o parte din personaje. În curând o să intru și în vacanță și o să plec în Grecia, un loc care cred că o să mă inspire. Sunt multe subiecte pe care aș vrea să le abordez la un moment dat, subiecte care mă pasionează și care vreau să fie auzite de cât mai mulți oameni. Un lucru este clar: veți mai auzi de mine și de poveștile mele. O să continui să scriu. Sper ca în această vară să încep să lucrez la un nou proiect, sunt foarte entuziasmată și pot spune că acțiunea se va întâmpla undeva la mare și vor fi și păsări. Multe păsări...