Doctor pe Covid - episodul 2: Ultima noapte de dragoste...

Redacția Redacția

Actualizat 29. 5. 2020

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

”Doctor pe Covid” este o incursiune în viața unui medic român care tocmai a primit acceptul de a lucra cu pacienții infectați cu noul coronavirus. ”Eu de-asta m-am băgat aici. De-asta am făcut medicină. Vreau să salvez oameni din situații grave, să rezolv cazuri de nerezolvat. 

- Mi-au acceptat dosarul! Sper să semnez săptămâna viitoare.

- Zici că te bucuri...

- Oleacă... Nu mai suport tensiunea asta, toată lumea este încordată, toți sunt nervoși. Nimeni nu știe la ce să se aștepte. Să treacă perioada asta, și ce-o să vină, să vină. Toată lumea se teme și de umbră...

Ana reușește să adune într-o singură expresie îngrijorare, puțină emoție pozitivă și o stare de încordare pe care o trădează gesturi mici, repetitive. Nu se teme, dar nici nu e tocmai liniștită. Nu se bucură, dar nici nu i-a picat cerul în cap. Seamănă foarte bine cu un soldat ajuns în tranșee, care își sortează confuz sentimentele. A scăpat de așteptare, începe ceva ce nu-și dorește. Acum a ajuns unde voia, deși, și-ar dori să nu înceapă niciodată...

- Echipamente aveți?

- Eu am avut tot timpul, nu știu cum. Oi fi călcat în ceva când eram mică. În schimb, în țară, e jale. Știu ce spun, am prieteni prin teritoriu. 

Am și măști, am vizieră, combinezon, tot. Am pus de-o parte, că nu știi când ai nevoie. Nu mult, dar să am acolo, o plasă de siguranță, că nu știu ce urmează. De dormit, o să dorm acasă, unde are cine să-mi facă mâncare. Și masaj!

Pe chipul Anei expresia severă se topește într-un zâmbet copilăros și cald, de care aproape nu o crezi în stare. Scuturile cad, și am în față o copilă scufundată în cărțile ei polițiste, pe canapea, cu el. Acasă o așteaptă un iubit, care s-a obișnuit și cu programul, și cu umbrele. 

O scot brutal din reverie, fără întrebări de legătură, fără floricele, în stilul doctorului desensibilizat:

- Ești pregătită de nasoale?

- Ce nasoale?

- O să moară oameni!

- Mor oricum, dar nu-i vezi la televizor. De cancer e cel mai nașpa, crede-mă. Vin la 50 de ani, cu șanse zero. Îi lungești cât poți, dar știi deznodământul... Să vezi pe salvare, altele. Accidente, infarcturi, bătuți, toate nenorocirile. Unii mor, unii plâng. Toată presiunea stă pe tine. În fiecare zi. Dacă mor oamenii de Covid, mor în ATI (anestezie și terapie intensivă). Dar au și șansa lor...

Ana a făcut trei ani de voluntariat în condiții grele, nu pentru că trebuia, ci pentru că ”așa am vrut”. A avut cazuri grele spre imposibile. A câștigat și a pierdut războaie. La început, ducea acasă toți bolovanii adunați peste zi. În timp a învățat să-i depoziteze undeva, adânc, departe de sanctuarul ei cu iubit, seriale și cărți. În timp, a văzut și a trăit suficiente cât să-și crească o carapace specifică...

- Mai mult mă enervează zicala aia, ”brânza se mănâncă cu roșii și doctorii între ei”. De multe ori, descopăr cât de adevărată este. Mulți sunt super-doctori, mulți nu sunt. Aș putea să scriu cărți întregi despre cât de adevărată este vorba asta.

- Adică?

- Adică ai o urgență cu unul care crapă, un accident care transformă totul în chestiuni de minute. Sun la 112, îmi fac legătura la spitale, și ăia mă întreabă dacă are trimitere...

- Dar de ce se întâmplă asta?

- Pentru că se protejează, primesc cât mai puțini pacienți. Sau acceptă doar cazuri ușoare.

- Păi de ce? Este așa plin de Covid, de nu mai au unde să-i bage?

- Pentru că am trăit prea mult sub eticheta de ”șpăgari nenorociți”, și acum, mulți suflă și în iaurt. De-aia. 

Acum, văd că ne scot eroi... Și cum apare o infecție cu covid, doctorii sunt de vină. (*referitor la scandalul contaminării de la Suceava)

Ana devine brusc doctorul sever, încruntat, care te ceartă că nu ți-ai luat medicamentele. Din glasul ei se simte o frustrare adunată în ani de gărzi grele, nopți pierdute, presiuni și degete acuzatoare, din toate părțile. Știe că nimeni nu e perfect, știe că nu suntem mai buni, unii decât ceilalți. Și atunci când nu suntem perfecți, sunt lucruri și nuanțe pe care nu le știm, obișnuiți să împărțim lumea în alb și negru.  

- Păi n-a fost cineva idiot acolo?

- De vină este sistemul...

- Sistemul nu înseamnă oamenii din el?

- Da, toți. Și toate regulile, și lipsurile. Dar dacă e ceva, ”nenorociții de doctori”. Este blamat X, că a picat ca prostul la mijloc. Deși habar n-avea, și nici nu avea cu ce. Încep să înțeleg și demisiile astea...

- Tu ți-ai da demisia?

- Eu, nu. Dar nici nu pot să-i judec pe alții, în pielea lor.

- Și dacă sun la salvare, mă iau la întrebări, dacă am trimitere?

- Pe tine nu, că nu au tupeu. Pe mine mă freacă. Nu la 112, ei au fost ok... Ăia unde am sunat la spital...

- Și ce le-ai zis?

- I-am zis că e medic degeaba, și i-am închis. Am rezolvat eu..

- Cum?

- M-am descurcat. Dacă vrei să fii doctor în România, să nu îți bați joc de om și de tine, te descurci. Cred că este valabil în orice domeniu asta cu descurcatul.

- E grea medicina în perioada asta...

- E grea tot timpul. Doar că acum e mediatizată...

- Dar tu nu ți-ai da demisia...

- Eu, nu. 

VA URMA

Citește și: Doctor pe Covid - episodul 1: Așteptând scrisoarea...

Viața bate vlogul - sez. 2