Cine e Otilia Caloian, tânăra care de 20 de ani ajută oamenii vulnerabili

Redacția Redacția

Actualizat 21. 4. 2020

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

O știu pe Otilia de vreo 20 de ani. Ne-am cunoscut la facultate, în Sibiu. Amândoi visam să salvăm lumea, ca jurnaliști. În final, ea și-a găsit menirea. Eu doar am devenit jurnalist. 

Încă de atunci, Otilia Caloian s-a dedicat cu neobosită abnegație ajutorării celor firavi, bătrâni, bolnavi ori vulnerabili. Atunci nu știam că va face din asta un scop în viață. Poate nici ea.

Azi, însă, știu că a reușit să ne dea tuturor o lecție de omenie. Fiindcă oamenii buni se văd doar când dăm de greu.

O văd pe Otilia în fiecare zi. Pe Facebook. Știu multe aspecte ale vieții ei, dar n-am intrat în profunzimea lucrurilor. Înainte de Paște am primit pe wall una dintre sutele ei chemări la acțiune: Mâncare pentru copiii și bătrânii săraci și izolați. N-am înțeles niciodată de ce, anterior, am trecut cu vederea acest apel disperat, care spune totul despre suferința umană.

Una dintre explicații poate fi aceea că, la fel ca mulți semeni de-ai mei, nu credeam că donația mea infimă poate ajuta în vreun fel. Dacă toți gândim așa, sigur nu e de folos. În schimb, dacă toți am contribui cu puțin, o să constați că puțin devine mult în scurt timp. Și am donat. Poți dona și tu. Puțin cu puțin se face mult. Iar banii tăi ajung, garantat, la cei aflați în necaz.

Și, cu acest prilej, am descoperit omul care se află în spatele a sute de acte ca caritate remarcabile, care și-a dedicat 20 de ani din viață pentru a-i ajuta pe cei care nu pot face mai nimic singuri.

Otilia Caloian a acceptat să vorbească, în acest interviu, despre ce o motivează să se dedice celor neajutorați.

De când ajuți oamenii sărmani și ce te-a determinat să faci asta? Mulți se gândesc doar la ei…

„Pe bătrâni îi ajut de aproape 20 de ani. Eu am fost crescută de bunicii mei, din Dâmbovița, și în fiecare bătrân pe care l-am ajutat i-am văzut pe bunicul meu și pe bunica mea. Primul bătrân pe care l-am ajutat a fost o femeie din Alexandria care, la 30 de ani, își pierduse ambele picioare, călcând-o trenul. Toată viața a stat fără picioare. Nu cerșea. Făcea curățenie în două scări de bloc și se târa pe cioturi... 

Aveam, pe atunci, cam 20 de ani. Am rugat un coleg, jurnalist la un ziar foarte cunoscut, să facă un reportaj despre ea. Cazul bătrânei a impresionat atât de mult, încât a doua zi de la apariție, avea și proteze, dintre cele mai bune, chiria gratuită și multe ajutoare. Astfel, câte zile a mai trăit, bătrâna a putut să meargă.

Între timp m-am făcut și eu jurnalist și mi-am dat seama că sunt un formator de opinie și am o putere destul de mare de influență. Am început să aplic această influență în săvârșirea faptelor bune. Acum șase ani am înființat Asociația Fight for Life Charity, prin intermediul căreia ajutăm copiii vulnerabili, din familii foarte sărace sau abandonați, precum și pe bătrâni.

Am creat și platforma www.euajut.ro, unde expun cazurile umanitare de care ne ocupăm”.

Cine sunt persoanele pe care le ajuți și ce probleme au?

„Am remarcat că în preajma Sărbătorilor, oamenii devin mai buni. Dar aproape toți vor să-i ajute doar pe copii. La bătrâni nu se gândește mai nimeni. Eu ajut și copiii, dar și bătrânii. Astfel, am creat campania O masă caldă și, de șase ani, ofer alimente, produse de igienă, medicamente, bătrânilor singuri. Nu mi-a fost greu să-i găsesc. Doar a trebuit să mă uit mai atent în jurul meu și să-i observ. 

Mulți dintre noi nu-i vedem. Sau dacă îi vedem, ne e silă de ei. Eram, odată, la un hypermarket, cumpăram coșuri întregi de produse pentru a merge la un azil de bătrâni. Acolo chiar că sunt bătrâni singuri și triști. M-am întâlnit cu o cunoștință, care mi-a spus: Te tot văd pe Facebook că mergi pe la toți moșii și toate babele. Cum ai putea? Că mie mi-ar fi silă numai de mirosul lor!. 

Atât de tare m-au durut acele vorbe, încât am plâns. Bătrână era și bunica mea, pe care o îmbrățișam strâns și îi sărutam mâinile și obrajii ori de câte ori o vedeam. Și nu îmi era niciodată silă de ea. La fel ca ea sunt și ceilalți bătrâni. Niște oameni cu ochii triști, care au muncit și cotizat o viață întreagă, și care acum sunt uitați de propriii copii prin case sau prin aziluri.”

Când facem bine, #nefacembine.

Mergi personal la ei, cu alimente și medicamente? Cine te ajută?

„Alimente le livrăm lunar, celor care locuiesc singuri. La aziluri merg cam de trei ori pe an. De Crăciun, de Paște și în luna martie. Aș merge mai des, dar nu am fondurile necesare. Le ofer bătrânilor cadouri, ce știu eu că le place, și, cel mai important, îi ascult. Stau cu ei de vorbă, îi las să-mi povestească absolut ce doresc ei. 

Tot timpul rog câte un cântăreț-doi de muzică populară să mă însoțească, și, de fiecare dată, organizăm la azil și câte un mic spectacol. Mulți dintre bătrâni intră în horă, râd. Îmi spun că nu au mai jucat o horă de 30-40 de ani. Nu e mare lucru ce vă povestesc eu, dar vă spun că, măcar pentru moment, îi înveselesc puțin.

Voluntari nu am mulți. Dar aceia care sunt, sunt niște oameni minunați. Oameni tineri și frumoși. Nici companii care să mă ajute. Am fost ajutată doar de persoane fizice. Români din toate colțurile lumii donează din puținul lor. Eu colectez donațiile și apoi cumpăr alimente, medicamente de pe rețetele oamenilor, produse de igienă, dezinfectanți și, împreună cu soțul meu, fac pachete și apoi le ducem la ușile și porțile oamenilor. 

Dat fiind contextul actual, cu coronavirus, ne echipăm corespunzător, cu măști și mănuși și le lăsăm alimentele la ușă sau la poartă. Nu ne îmbrățișăm, nu ne strângem mâinile, nu ne apropiem de ei. Vrem să-i protejăm și să-i ajutăm, în același timp. Am fost ajutați de o singură companie, Universal Solution, unde sunt două doamne minunate, Elvira Munteanu și Monica Vioiu, care ne sprijină ori de câte ori avem nevoie.”

Eu nu mai am bunici, am aflat că nici tu. Practic, vârstnicii pe care îi ajuți sunt bunicii tăi acum…

„Anul acesta, în ziua de Florii, bunica mea a murit. Acum și mai mult o să-i ajut pe bătrâni. O să mă gândesc la ea de fiecare dată și o să-mi alin dorul de ea cu fiecare bătrân pe care-l voi ajuta.”

La un moment dat s-a implicat și echipa Visuri la cheie… Cum te-a ajutat?

„Acum trei ani am făcut o casă de la zero pentru o femeie bolnavă de cancer, cu trei copii, dintre care unul diagnosticat cu autism. Am creat campania Căsuța Violetei. Am făcut din Violeta o mică vedetă, toată lumea o iubea și îi transmitea mesaje de însănătoșire. Am strâns leu cu leu, euro cu euro și i-am construit casa. 

De campania mea au auzit și cei de la Visuri la cheie. Nu am apelat eu la ei. Ei m-au sunat, că vor să mă ajute, că au rămas impresionați de cum am implicat eu comunitatea în acest caz. Au venit la Vișinești, Dâmbovița, unde era casa (ca o paranteză, și bunica mea tot în Vișinești locuia), au acceptat cazul și au terminat casa ridicată de mine. 

Omid Ghannadi, unul dintre arhitecții de la Visuri, și acum se mai interesează de situația copiilor (mama lor a murit între timp), iar ei acum sunt ca și copiii mei. Casa de la Vișinești cred că este, de departe, cea mai frumoasă casă din toată istoria emisiunii Visuri la cheie. S-a pus atât de mult suflet acolo, atât din partea mea, a mii de donatori, dar și a echipei de la Visuri la cheie, încât a ieșit ceva minunat.”

De Paște ai putut ajunge la oamenii tăi dragi, din aziluri?

„Ajut trei aziluri de bătrâni. Acum, de când cu coronavirus, nu am mai putut ajunge la ei. Am fost doar la centrele de plasament unde sunt copii abandonați. Le-am pregătit bunătăți de Paște și le-am lăsat la poartă. Copiii sunt și mai pupăcioși. Dacă i-ați vedea cum stau triști prin gard, cu lacrimi în ochi și cum îmi spun că nu or să mai chiulească niciodată de la școală, că e mai bine la școală decât în izolare...

Persoane fizice, în ultima lună, am ajutat 350 de familii de bătrâni sau care au copii, dar care sunt foarte săraci. Pur și simplu nu au ce mânca.”

Fotografii: Colecție personală

Vezi și VIDEO: #PoartăMască - Cum îţi poţi face mască de protecție acasă