Se împlinesc 170 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. De ce iubirea dintre poet şi Veronica Micle continuă să fascineze

Redacția Redacția

Actualizat 15. 1. 2020

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Departe de basmele cu “fericiţi până la adânci bătrâneţi”, departe chiar şi de a fi o transpunere în realitate a tragediei “Romeo şi Julieta”, povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle e una dintre iubirile celebre care continuă să fascineze. 

Pe 15 ianuarie 2019 se împlinesc 169 de ani de la naşterea poetului naţional şi este sărbătorită Ziua Culturii Naţionale. Pentru cei care au vrut să îi înţeleagă mai bine opera celui care, potrivit World Records Academy, a scris cel mai lung poem de dragoste-“Luceafărul”, povestea de iubire a fost şi este interes. Veronica Micle i-a fost marelui poet inspiraţie şi blocaj, binecuvântare şi blestem, sursa celor mai mari bucurii şi a celor mai adânci dezamăgiri. 

Veronica era “îngerul blond” al lui Eminescu, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. Cei doi s-au cunoscut la Viena, în 1872, când el era student la filosofie, iar ea era căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austro-ungară, o relaţie de iubire ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, până la moartea poetului, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări.

Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei.  De fapt, căsnicia Veronicăi cu Ştefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, când fata avea numai 14 ani. Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa, iar ea era o elevă frumoasă şi talentată.

Ştefan Micle a murit în 1879, când Mihai şi Veronica se cunoşteau deja de 7 ani, dar, culmea, relaţia îndrăgostiţilor nu a intrat pe un făgaş normal. Lipsa banilor şi distanţa i-au chinuit în continuare.Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a fost nevoit să se mute la Bucureşti. În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în capitală, iar în primăvara anului 1880 vorbeau de posibilitatea căsătoriei. S-au lovit însă de multe piedici puse de societate: cercul lui Eminescu nu o accepta pe Veronica. Aceste oprelişti, împreună cu problemele financiare, au făcut ca relaţiile dintre cei doi să se răcească treptat. Cu toate aceastea, sentimentele au continuat să existe, puternice din partea ambelor părţi.

Scrisorile trimise de Eminescu stau mărturie pentru o poveste de iubire sinceră, în care barbatul-geniu se lăsa văzut în toată vulnerabilitatea sa. Poetul i se adresează ba cu vorbe de alint, precum “Momoţelul meu iubit” sau “Draga mea Veronicuţă”, ba cu “Doamna mea” sau “Amica mea”, în funcţie de sentimentele pe care vrea să le comunice.

Iată o astfel de epistolă, trimisă în februarie 1880: 

Draga mea Veronică,

   Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

   Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.

   Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.

   Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuiești, tu rămâi cum ai fost și scrie-mi. Tendința mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduințele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

   Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe mine.

   Scrie cu degetele pe cari le sărut.

   Emin

FOTO: AGERPRES/GETTY