In copilarie, Florin Busuioc a ramas blocat sub nameti

Redacția Redacția

Actualizat 1. 1. 1970

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Florin Busuioc aduce, pe www.protv.ro, un pic din farmecul Hunedoarei, orasul sau natal.

Recomandati-ne orasul in care v-ati nascut

Un oras patriarhal, cu oameni lenti si calzi, cu femei superbe si gospodine impecabile, cu prieteni vechi si neschimbati, cu dascali pe care-i suspectez de vocatie, cu un castel de nepovestit si imprejurimi de-ti taie rasuflarea, cu Retezatul intr-o relativa departare (depinde cat fum iese pe cosurile furnalelor) si nu de multa vreme, fara gara.

Ce va lipseste din orasul tau natal, odata cu mutarea in Bucuresti?

Oamenii. Si atat.

Ce locuri din copilarie nu mai exista astazi in orasul natal? 

Copilaria mea s-a petrecut in ani de mari prefaceri in oras. Se construia, se darama, se transforma totul, industria se dezvolta, orasul se umplea de venituri (oameni veniti din alte parti), dar parcul central a ramas, padurea nu s-a defrisat, Cerna trece tot prin vechea albie si castelul, slava Domnului, e la locul lui.

Toti stim ce nu ne place in Bucuresti, dar sunt si lucruri care va plac?  

Imi place ca se amenajeaza parcurile. Ma emotionez pana la piele de gaina cand vad o cladire veche superba in restaurare, imi place cochetaria oamenilor care ies pe strada, si-mi place cel mai mult ca pot sa ma simt mic si neinsemnat.

O amintire legata de locul in care ati copilarit

Iarna. Iarna grea. Prin ‘70 si ceva. Elevi de toate varstele plecam in tabara la Pietrele, in Retezat. Tabara de schi. Cu harnasament, echipament si mult entuziasm. Boccele pline cu haine groase si ciorapi de lana cu drag impletiti de bunici, niscaiva banuti, nu multi, ca nu prea aveai ce face cu ei, acolo, in varf de munte si halci sanbatoase de slanina in fiecare dintre boccelute. Prima zi. Soare, zapada cam pan’ la genunchi, partie perfecta, bujori in obrajori. Noaptea, vreo 40 de busteni sforaie zguduind peretii de lemn ai cabanei. Dimineata. Dam sa iesim. Aiurea. Usa nu se deschide. Bai, lasati glumele! Care bai, ca toti eram inauntru. Cu greu, profesorul de sport, impinge un pic usa, cat sa vada ce-i afara. Si vede doar zapada. 3.80 m. Cabana aproape acoperita. Noi, captivi in marea ingetata, cautam o solutie. Sapam de zor tunel pana la ceea ce odata era carare. Cu chiu, cu vai, croim un soi de poteca si incepem sa facem partie pentru schiat. Ca doar d-aia venisem. Azi asa, maine asa, si ne dam seama ca de vreo cateva zile n-a mai urcat catarul cu provizii. Usoara panica. Trecere in revista a proviziilor. Subtire. Panica o ia pe curba ascendenta. Solutie: slanina, frate. Vreo sase zile, pentru ca doua saptamani am stat acolo izolati, am mancat cu totii numai slanina. Si-am baut ceai. Fara bromura, carcotasilor! Intr-un tarziu au aparut si vanatorii de munte, cu provizii si imbarbatari, totul s-a sfarsit cu bine si la intoarcere am coborat pe schiuri cu totii de la cabana pana in Nucsoara, sa tot fie vreo 12 kilometri. Singura neplacere creata de aceasta intamplare a fost ca vreo cinci, sase ani, niciunul dintre noi n-a mai mancat slanina. Dar ne-a trecut.