Interviu cu John Florescu, laureat al Galei Excelenței UZPR – 2024, Premiul Presa din diaspora – de Lavinia Betea: „Am ajuns în România exact la aceeași vârstă la care tatăl meu a fugit în Vest…”.

Lorena Martin

Publicat acum 4 oră

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

John Florescu a revenit în România după o carieră impresionantă în mass-media americană. A fost jurnalist și a produs programe de televiziune și documentare pentru mari companii de broadcasting (CBS, HBO, PBS, Discovery-Times, Disney, A&E Network, The History Channel, BBC, The Canadian Broadcasting Corporation).

Reținem din impresionantul său CV și calitatea de producător al popularului jurnalist britanic David Frost, director de comunicare al Comitetului Național Democrat și component al echipelor de campanie ale democraților Edward Kennedy, John Kerry și Barack Obama.

A fondat în România compania de producție Chainsaw Films Production în cadrul căreia a realizat filme documentare despre personalități de referință din istoria României, precum „Războiul Regelui” (2016), „Maria – Inima României” (2018), „Regele Mihai – Drumul către casă” (2021), serialul „Enigmele României” (2023-2024), „Tovarășu’ – facerea, gloria și desfacerea unui dictator” (2024).

John Florescu a oferit un interviu pentru UZPR, în cadrul căruia a vorbit despre cele mai importante momente din viața lui de jurnalist.

Lavinia Betea: John Florescu, destul de recent aș spune, jurnaliștii și publicul din România au beneficiat de impresionanta ta prestație mediatică pe o temă eveniment de rang mondial – ultimele alegeri prezidențiale din Statele Unite ale Americii. „Trump versus Harris: Este Europa în siguranţă?” – documentarul produs de tine și difuzat de PRO TV. Am apreciat drept un model de performanță jurnalistică, un exemplu de a fi în elita mondială a breslei,  turul pe care l-ai făcut „la cald” în studiouri românești de televiziune acordând interviuri despre mizele acelor alegeri, implicațiile rezultatelor acestora asupra continentului nostru și nu numai. Asistăm, între timp, și la o inedită campanie prezidențială în România… În opinia ta de expert, prin ce și cum se deosebește impactul biografiei și personalității unui președinte american asupra cetățeanului obișnuit din Statele Unite, comparativ cu România?

John Florescu: Personalitatea președintelui a fost întotdeauna un factor-cheie în preferințele de vot ale americanilor. Desigur, calitățile unui lider potențial sunt evaluate într-un context mai larg: modul în care, în ziua alegerilor, alegătorii analizează cele mai stringente probleme ale țării, bilanțul președintelui în exercițiu și meritele noului candidat.

Mulți americani au considerat că, în ultimii doi ani, SUA a luat-o „pe o cale greșită” din cauza problemelor interne – inflația, rata ridicată a dobânzilor, imigrația ilegală – și au văzut o lume în criză, cu conflicte în Orientul Mijlociu, Ucraina și China. Alegătorii au simțit că era momentul pentru o schimbare. În plus, simpaticul Joe Biden apărea neconvingător și gata pentru pensionare. Chiar și susținătorii de bază ai Partidului Democrat, precum afro-americanii și hispanicii, deveniseră nerăbdători față de partidul președintelui. Alegătorii doreau pe cineva hotărât și puternic.

Privind în urmă, Reagan a fost ales în 1980 după ce administrația slabă a lui Jimmy Carter s-a confruntat cu criza din Iran. Alegătorii americani au fost atrași de promisiunea lui Reagan pentru o „nouă eră pentru America” – un mesaj asemănător cu „Make America Great Again”. Mai devreme, în 1961, Kennedy a ajuns la Casa Albă cu ambiții curajoase. În ziua inaugurării sale, cel mai tânăr președinte al SUA a declarat cu îndrăzneală: „Fiecare națiune, fie că ne dorește binele sau răul, trebuie să știe că vom plăti orice preț, vom îndura orice povară, vom înfrunta orice dificultăți, vom sprijini oricare prieten și înfrunta oricare inamic pentru a asigura supraviețuirea și succesul libertății.” 

Mesajul lui Kennedy din 1961 era complet opus față de discursul președintelui Trump de acum o lună. În plus, Kennedy a promis că va trimite un american pe Lună până la sfârșitul deceniului – o realizare pe care președintele asasinat nu a mai apucat să o vadă. Trump își dorește să vadă steagul american pe Marte.

Prin comparație, în România, multitudinea de partide politice mi se pare extrem de fluidă, iar alegătorii sunt în mare parte incapabili să definească valorile fundamentale și convingerile de bază ale partidelor sau liderilor lor. Pentru un observator extern, liderii politici par să își schimbe pozițiile după bunul plac sau să încerce să creeze partide noi. În 1990, am fost observator electoral desemnat de SUA în România și am simțit că alegătorii aveau o cunoaștere vagă a candidaților la președinție. La urma urmei, în acei „zori ai democrației,” românii au ales un politician din fostul anturaj al dictatorului pe care îl executaseră cu un an înainte.

În SUA, există în esență două partide: Democrat și Republican. Cea mai puternică provocare din partea unui candidat independent a fost în 1992, când Ross Perot a obținut 19% din voturi – un record care nu a mai fost atins de atunci. Candidații naționali rareori schimbă partidele, cu excepția notabilă a lui Robert Kennedy Jr., care în ultimele alegeri din 2024 a trecut de la Partidul Democrat la statutul de „Independent”.

L.B. :Ai declarat cu alte prilejuri că ai venit prima dată în România, copil fiind, în 1969. Îl însoțeai pe tatăl tău profesorul universitar Radu Florescu, component al grupului de experți care-l acompaniau pe președintele Nixon la București, prima vizită a unui președinte american într-o țară comunistă.  Ce impresii  păstrezi din acea călătorie?

J.F.: A fost o experiență șocantă, în dimineața târzie a zilei de 2 august 1969 – la scurt timp după ce astronauții americani au ajuns pe Lună – să văd imensul avion Air Force One aterizând pe aeroportul Otopeni. Soarele strălucea, Nixon zâmbea. Președintele SUA a urcat pe podium alături de președintele Ceaușescu. În coloana oficială care se îndrepta spre centrul orașului, Nixon a oprit mașina și s-a avântat în mulțime, în stil american. A îmbrățișat cetățenii care aclamau și fluturau steaguri, aproape un milion de oameni ieșiseră în stradă. Fiind în autobuzul presei, am observat limbajul corporal rigid al lui Ceaușescu, care îl urma pe Nixon în mulțime. Diferența dintre comportamentul unui emisar al democrației și cel al unui dictator era evidentă. H.R. Haldeman, șeful de cabinet al lui Nixon, avea să scrie mai târziu în memoriile sale că aceasta a fost „una dintre cele mai bune zile din viața șefului.”

Istoria recentă românească are două epoci: cea de dinaintea lui 1989 și cea de după. L.B.: În America fiind atunci, cum ai receptat evenimentele-prag dintre ele?

J.F.: Eram în București la sfârșitul lunii noiembrie 1989, exact în perioada în care Nadia Comăneci a trecut granița spre Vest. Bucureștiul era încordat; orașul părea o închisoare, cu poliție la fiecare colț, iluminatul stradal stins seara.

Câteva săptămâni mai târziu, în ziua revoluției, tatăl meu și cu mine ne-am alăturat altor româno-americani adunați în fața clădirii federale Kennedy din centrul Bostonului pentru a arde discursurile lui Ceaușescu acumulate de-a lungul anilor. Oamenii au întâmpinat acel moment istoric cu speranța că România va începe o perioadă de libertate și democrație occidentală.

Nu știam la ce să mă aștept sau ce însemna asta pentru noi. Nu vorbeam română acasă pentru că nu credeam că ne vom putea întoarce vreodată să trăim acolo. Multe dintre rudele mele au suferit sub regim, unii au fost închiși. Câteva săptămâni după execuția lui Ceaușescu, tatăl meu a mers la București și a citit la televiziunea română o scrisoare personală din partea senatorului Kennedy adresată poporului român. Viața politică românească avea să se dovedească mult mai dificilă decât ne-am fi putut imagina în acea zi rece.

L.B.: Când ai revenit în România? Cum te-ai decis? Cu ce dorințe, cu ce proiecte?

J.F.: Am fost pentru prima dată în România la vârsta de 13 ani, în 1967, însoțindu-mi familia și tatăl venit pentru un an de studii finanțat de Fundația Fulbright. Curios este faptul că am ajuns în România exact la aceeași vârstă la care tatăl meu a fugit în Vest, plecând cu unul dintre ultimele trenuri Orient Express din Brașov, înainte ca Hitler să declanșeze ostilitățile.

M-am întors apoi în anii ’90, când frații mei și cu mine am decis să ne implicăm în domeniul de media și publicitate în România. Am înființat mai multe companii afiliate cu două dintre cele mai mari grupuri media occidentale, WPP și Publicis. Am angajat tineri români – aproximativ 500 – aceștia doreau să nu mai privească înapoi, spre trecutul trist. Voiau să lucreze, să învețe și să câștige bani. În acea perioadă, călătoream frecvent între România și SUA, în timp ce fratele meu mai mic, Radu, coordona operațiunile noastre din București.

L.B.: Prin documentarele realizate de compania de producție Chainsaw Europe pe care ai fondat-o la București, ai reușit să introduci în programul unor prestigioase instituții media și, implicit în circuit internațional, evenimente, fenomene și figuri emblematice din istoria României. Te-a inspirat în acest proiect reconstitutiv al țării unde aveai rădăcini și modelul tatălui, istoricul Radu Florescu a cărui carte „În căutarea lui Dracula” a făcut din domnitorul muntean un brand al României?

J.F.: Tatăl și mama mea au fost amândoi profesori. Tatăl meu, educat sub îndrumarea istoricului Hugh Trevor-Roper de la Oxford, a ajuns profesor de istorie balcanică la Boston College. Bunicul meu, numit și el Radu, cu care am locuit în New Hampshire, a fost un diplomat român important în perioada interbelică, activând la Berlin, Washington și Londra. În anii mei de liceu, împreună cu tatăl meu, am călătorit de zece ori între Paris și București cu mașina noastră Peugeot (făcând fotografii pentru cartea sa despre Dracula și schimbând des cauciucuri sparte!). Cum aș fi putut să nu fiu fascinat de aceste locuri și de istoria de peste 600 de ani a familiei mele în România? Pentru mine, România era captivantă!

Mai târziu, în 1972, tatăl meu a scris un bestseller în SUA despre Vlad Țepeș, intitulat În căutarea lui Dracula. A devenit rapid o celebritate datorită puterii extraordinare pe care o are televiziunea în America. A susținut conferințe și a apărut la emisiunile lui David Frost, unul dintre cei mai renumiți jurnaliști de televiziune în America și Marea Britanie. A scris șase cărți despre Vlad Țepeș, traduse în 14 limbi. În mod curios, cartea sa În căutarea lui Dracula a motivat mii de turiști occidentali să viziteze România chiar și în perioada lui Ceaușescu. Vizitatorii doreau să vadă mormântul lui Țepeș și „adevăratul” castel al lui Dracula, identificat în mod eronat drept Castelul Bran (nu există dovezi că Țepeș ar fi fost vreodată acolo). Mai multe documentare au fost realizate pe baza cercetărilor tatălui meu, în Marea Britanie, Suedia și SUA, inclusiv unul produs de mine pentru History Channel. Ciudat este că În căutarea lui Dracula (1972) nu a fost niciodată tradusă în limba română. Anul viitor, însă, va apărea în limba rusă!

Ani mai târziu, datorită legăturii tatălui meu cu David Frost prin subiectul Dracula, l-am cunoscut personal pe Frost și, mai târziu, am ajuns să lucrez cu el timp de 20 de ani ca jurnalist și producător în Washington și Los Angeles. Îi datorez lui Țepeș această introducere indirectă în lumea lui David Frost.

În SUA, am produs aproximativ 150 de programe pentru televiziune, majoritatea fiind interviuri cu lideri mondiali și documentare. Atunci mi-am spus: „De ce să nu fac același lucru în România, despre subiecte românești?”. Ideea de a face un documentar despre Regele Mihai a fost a tatălui meu. Mi-a spus: „Mergi și vorbește cu Regele. Are o poveste interesantă pe care puțini o cunosc.” Astfel au luat naștere Războiul Regelui (2016) și Regele Mihai, Drumul către casă (2021), primele documentare despre Regele Mihai. Regina Maria: Inima României (2018) a fost, de asemenea, primul documentar despre regină. La premiera filmului, profesorul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, l-a numit cu generozitate „un film pentru posteritate”. Documentarul despre Nicolae Ceaușescu nu a fost primul realizat vreodată, dar cred că este cel mai obiectiv – un aspect esențial pentru o țară care, în anumite privințe, încă trăiește sub influența „Tovarășului”.

L.B.: Ai portretizat în documentarele tale de referință trei figuri legendare: Regina Maria, Regele Mihai I și pe Nicolae Ceaușescu. Care dintre cele trei personaje a fost mai dificil de abordat? De ce?

J.F.: Ceaușescu – pentru că a fost cel mai controversat dintre subiectele mele istorice. În ceea ce privește impactul asupra României de astăzi, el a fost cel mai semnificativ și a avut cea mai lungă influență dintre cei trei.

Mulți l-au disprețuit pe Ceaușescu, nu fără motiv; alții l-au regretat, considerând că viața era mai simplă, mai bună și mai ieftină; iar unii l-au admirat pentru că a reușit să facă multe lucruri – a construit drumuri, fabrici, case de cultură, stațiuni la malul mării. Diplomația lui Ceaușescu a adus România în atenția lumii. Opiniile variază în funcție de generație – cei care au trăit în anii ’70 sunt mai indulgenți decât cei care au trăit în anii ’80. Un director de bancă mi-a spus de curând că mulți dintre tinerii angajați ai băncii „au viziuni socialiste… imaginează-ți, într-o bancă!”. Mai mult, odată cu tinerii care călătoresc și fac comparații cu occidentul, a apărut frustrarea că România nu a avansat suficient în cei peste 30 de ani de la Revoluție.

Am decis să fac acest film despre Ceaușescu dintr-o perspectivă anglo-americană: o poveste de viață obiectivă – de la nașterea în Scornicești până la execuția sa în ziua de Crăciun din 1989. Povestea este spusă de către cei care l-au cunoscut îndeaproape  –  asistenți personali, colegi de închisoare, traducătorul său, miniștri, medici, diplomați, membri ai familiei, dar și victime ale regimului. ProTV, care susținuse și celelalte filme ale mele, a sprijinit proiectul, lucru pentru care le sunt profund recunoscător. Aceasta mi-a permis să finalizez un fel de trilogie – „Regele (Mihai), Regina (Maria) și Dictatorul” – acoperind peste 150 de ani de istorie românească. Aceste documentare au fost difuzate în aproximativ 50 de țări, în mare parte datorită canalului History și Amazon Prime. De asemenea, au fost promovate prin intermediul Ministerului de Externe al României în peste 60 de țări.

Pe lângă aceste producții, am reușit să realizez, împreună cu History Channel, un serial documentar cu renumitul actor Marcel Iureș, intitulat „Marcel Iureș prezintă Enigmele României”, cu 9 episoade deja finalizate.

L.B.: Practici și o formulă anume de diseminare a producțiilor documentare – turneul în diverse orașe cu programe bine definite de proiecții și dezbateri cu diverse categorii sociale, în special cu adolescenți și oameni tineri. Ce efecte directe constați?    

J.F.: Toate documentarele mele cu subiecte românești fac parte dintr-un „Turneu Național de Educație Istorică” aflat în desfășurare, care a ajuns în aproximativ 150 de orașe și localități din toate colțurile țării, oferind oamenilor șansa de a-și cunoaște istoria datorită generozității unor companii românești. Locuitorii din ceea ce eu numesc „a doua Românie” – cei din orașele mici – trăiesc într-o lume diferită, aproape neschimbată de 50 de ani. Poate un sediu de bancă, o farmacie sau o benzinărie amintește de trecerea timpului. Acești oameni au fost cei mai mulțumiți să descopere prin filmele noastre aspecte ale trecutului. Se simt uitați și nu găsesc eroi printre personalitățile zilelor noastre. Sunt profund recunoscători, iar pentru mine este o bucurie să duc la bun sfârșit acest proiect alături de o echipă de colegi care sunt, la rându-le, mândri de contribuțiile lor.

L.B.: Înainte de a-ți adresa meritatele mulțumiri pentru aportul tău la istoriografia și media românească, o ultimă întrebare – care este următorul tău proiect?

J.F.: Următorul proiect: va fi anunțat în curând!

L.B.: Succes! Mulțumesc!