Emily Burghelea a avut nevoie de mai multe operații după ce a fost la un pas să își piardă viața în Mauritius. A fost implicată într-un accident îngrozitor și s-a întors în țară cu fața aproape desfigurată.
La Măruță, de multe ori în lacrimi, a povestit cum a fost accidentul rutier în care a fost implicată în urmă cu o lună. Se afla într-un taxi împreună cu nașa ei, pe care a plecat să o sărbătorească la împlinirea a 40 de ani în Mauritius și se îndreptau spre aeroport. Copiii și soțul ei erau cu o altă mașină. Cu cinci minute înainte de a ajunge la destinație, taxiul în care se aflau a intrat într-un TIR, iar Emily tocmai filma în acel moment care a devenit pentru ea un adevărat coșmar.
"Am fost la un pas de moarte în cel mai cumplit mod cu puțință. Toți cei din jurul nostru credeau că am murit. Dumnezeu a vrut să ne țină acasă. Dumnezeu a făcut tot posibilul să nu plecăm. Am filmat momentul pentru a-i trimite lui Andrei, uite iubire, mai avem cinci minute. (...) Am simțit cum moartea se instalează în corp. Am simțit cum mâinile mă dureau foarte tare, niște gânduri care mă trimiteau să mă intind și dacă eu închideam ochii și mă lăsam pradă senzațiilor, poate nu mai eram. Am pus mâna pe față și am simțit o gaură foarte puternică. Toată fața era strivită. M-am uitat la nașa care era în continuare pe parbriz, inconștientă. M-am uitat la ea și am spus, Adina, trebuie să îți revii, Adina, trebuie să îți revii, dacă vrei să îl mai vezi pe băiețelul tău. Nimeni de la fața locului nu credea că noi o să mai trăim. Doar Dumnezeu exista atunci. Eram eu și cu Dumnezeu, rugându-l, implorându-l să mă mai lase să trăiesc, să mă reconecteze cu trupul meu.
Mărturisirile făcute de Emily sunt extrem de emoționante, răvășitoare și sincere:
Am plecat ca o familie numeroasă, nașii, copiii, bunicii, așa ne place nouă să plecăm cu toții, de la mic la mare. ca să vezi, când am plecat, mi-a fost extraordinar de greu să îmi fac bagajul. Niciodată nu mi s-a întâmplat, Dumnezeu voia să ne țină acasă. (...) Amedeea, înainte să plecăm de acolo, spunea într-una ghinion. Ghinion! Spunea într-una! Ea nu a spus cuvântul ăsta. Am întrebat-o, mami, de ce spui asta, hai să spunem noroc, hai să spunem Tatăl Nostru, altceva, O ținea pe a ei, ghinion, ghinion. Ăsta ar fi trebuit să fie al doilea semn pe care trebuia să îl iau în calcul.
„Am vorbit cu șoferul, iar el ne-a asigurat că ajungem la timp. Deși mergea regulamentar, presiunea de a ajunge la aeroport ne-a afectat. Doamna de la aeroport nu avea dreptul să ne grăbească în felul acela, eram în timp; cert e că, pe acel drum public neiluminat aveam telefonul în mână pentru a-i arăta că suntem aproape.Șoferul a asigurat-o că vom ajunge, iar noi am filmat momentul pentru a-i trimite și lui Andrei un video: „Uite, iubire, mai avem 5 minute.”
"Am intrat în acel TIR, cu viteză maximă, în jur de 90 km/h. Momentul a fost cumplit. Eu am văzut TIR-ul înaintea șoferului, dar nu era deloc iluminat, nu se putea vedea. Întâmplarea face că în acel moment filmam. Nu aveam centurile puse, iar acesta este un mare semnal de alarmă. Acolo centurile nu sunt obligatorii, la fel ca în România, pentru locurile din spate, dar ar trebui să fie.”
„Au deschis ușa, m-am dat jos și am încercat să îmi dau seama ce trebuie să fac. M-am rugat foarte intens, simțeam că trebuie să fac ceva, că nu pot lăsa lucrurile așa. M-am dezmeticit și m-am uitat la nașa care era încă pe parbriz, inconștientă, în timp ce oameni încercau să o readucă la viață. Un localnic mi-a scris pe Instagram că nu-i vine să creadă că trăiesc, pentru că toată lumea spunea că am murit toți și că nu ar fi trebuit să supraviețuim.
Nașa fusese aruncată prin parbriz și s-a întors la viață, la propriu. M-am întors la ea și am văzut că nu mișca. Am avut două opțiuni: să mă panichez sau să preiau controlul. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute și să mă ghideze. Eram singura care avea situația sub control, mă simțeam responsabilă pentru că ceilalți nu erau conștienți.
Până la urmă, nașa a deschis ochii și auzeam doar „Where is my son? Where is my son?”. Eu aveam o rană la frunte și nu auzeam decât cum ea își căuta copilul. Șoferul era și el pe parbriz, dar a coborât mai repede decât nașa. El avea centura pusă și a fost mai protejat decât noi. Poate dacă și noi am fi avut centura pusă, am fi fost mult mai bine, chiar dacă eram pe bancheta din spate.”
Vedeta a trăit șocul vieții ei, s-a întors acasă cu fața tumefiată și s-a ales cu mai multe răni, fracturi faciale și vânătăi. După ce s-a întors în țară, a trecut și printr-o primă intervenție chirurgicală.
„După accident, nașa mi-a spus că suntem cele mai puternice femei pe care le cunoaște. ( ....) Totul este diferit, este foarte diferit. Eu nu mai pot să mă supăr și nu mai am dreptul să mă supăr, pentru că Dumnezeu mi-a dat o șansă la viață, (...) Trebuie să trăim într-o pace și echilibru și armonie. (...) Soacra mea m-a ajutat cu copiii, nu puteam să am grijă de ei după operație. (...) Eu încă nu pot să dorm pe partea asta, nu pot să mă machiez. ”
