Andreea Esca, inspirată de David Popovici, a publicat poze din copilărie, de la antrenamentele de înot și a scris un mesaj emoționant

Pentru că David Popovici a redeschis acest subiect care este o rană deschisă, de zeci de ani, pentru multi dintre noi, as vrea să vă spun o poveste, acum, că m-am mai calmat…
Aceștia din poză suntem noi, prin 1980, o echipă de copii din zona bazinului 23 August, care învățăm la Liceul Sportiv din capatul strazii Maior Coravu si facem înot. Copii din familii oarecare, din vremea comunismului. Pe mine, ai mei, m-au dat aici in clasa întâi ( la fix 6 ani) deși stăm în Șoseaua Iancului si avem mai aproape de casă alte doua scoli generale, ca sa fac sport. Pentru a fi acceptată la inscriere, am luat cursuri de inot inainte, deoarece se da un test.

Sunt cea mai scundă din clasa mea și mama speră că înotul să “mă lungească”, iar tata, care înoată si acum regulat, la 86 de ani, consideră că un copil musai trebuie să facă sport! Ca sa-l citez “ unul de vara si unul de iarna, neaparat!”. Dimineata avem 4 ore de scoala si apoi antrenament. Toti purtăm slip pentru că suntem copii, habar nu avem ca există costume de baie intregi pentru fete, trening are cine reușește cumva sa facă rost, cască, la fel.

Asa ca … fete, baieti, suntem tunsi scurt, ca la armată. Cum e “bazinul nostru” ? Extraordinar de frumos! Cel puțin pentru noi, care nu am fost în alte țări. Avem două bazine de 50 m lungime, unul acoperit, si unul în aer liber. Când suntem la interior, si mai vin părinții să ne vadă, stau cu nasul lipit de geam, iar noi tragem cu ochiul catre ei, iar când avem concursuri afară, vara, agită entuziasmati câte un prosop din tribune si strigă cât ii tin plamanii “haiiiiii”!

In vestiare e mereu agitatie mare. Părinti, bunici, multi copii. Mereu contra cronometru. Si aici ?. Ne dezbrăcăm, ne lăsăm hainele la vestiar, unde există mereu o doamna garderobieră care are cheia vestiarului, si dupa ce trecem printr-un mic bazin, unde e apa cu dezinfectant, intram la treabă. Daca, dupa bazinul cu dezinfectant, facem stânga si nu dreapta, ajungem la bazinul pentru sărituri în apă. Mi-e frică de mor când îi vad pe colegii de acolo care fac toate giumbuslucurile de sus de tot. Si am un gol in stomac cu gandul că ar putea sa se loveasca de o platforma, în cadere. Am sarit și eu o data, acolo, cu mare frica.

Asa că admiratia pentru saritori este enormă. Din holul mare, daca nu vii catre vestiare, poti merge catre sala de atletism. E o sală mare si bine echipata, unde toți încercam să ne testăm abilitatile.De la garduri, la săritură în nisip. Și chiar avem probe obligatorii în cadrul orelor de educație fizică de la școală. Iar între holul mare și această sală este cabinetul medical, unde ni se fac regulat teste și analize. Avem antrenori fermi și părinți care au încredere în ei și nu-și dau cu părerea, nefiind de specialitate. Ascultăm fără să comentăm și executăm. Mult, greu, repetitiv. Toți cu același scop. Să performăm. Să câștigăm. Să fim primii. Când ieșim de la antrenamente facem duș, și ne așezăm pe băncuțele din vestiar să ne uscăm părul. Pentru că deasupra băncilor sunt căști de uscat părul, multe, legate între ele, din inox ceva. Ne îmbrăcam, ne mâncăm sandvișul de acasă și unii se întorc la ore, în funcție de vârstă. În weekend avem concursuri și suntem atât de fericiți când câștiga unul dintre noi, sau toată echipa. În vacanțe mergem în cantonamente. Chiar dacă avem multe antrenamente, faptul că suntem împreună și că avem și timp de joacă este minunat. Este viața noastră. Oamenii mari ne spun că această perioada va fi esențială pentru cine vom deveni….

La aproape jumătate de secol de la povestea mea, copiii din gașcă din imagine sunt toți bine. Diferența e că bazinul ( căruia s-a schimbat numele în Lia Manoliu) de la interior stă închis de 6 ani ani, după ce, în paragină în care se află, a mai înotat și un șobolan pe culoarul favoriților. În baia din vestiar, ultima dată când am trecut pe acolo, dușurile erau smulse din pereți, iar cele care existau erau practic niște țevi fără cap. Despre toalete nu doresc să povestesc, că poate citiți la masă postarea mea. Cei de la sărituri în apă nu mai au în ce sări, și exersează pe niște saltele, că s-a închis și acest bazin, iar despre bazinul de afară … v-a povestit campionul nostru olimpic.

Multă vreme am suferit teribil, am pus întrebări când am auzit că cineva ar dori să lase tot să se prăbușească, special, pentru a construi niște blocuri acolo, dar pentru că nu am adunat date care să confirme zvonul, nu îl consider o informație. Apoi, mi-am întrebat colegii și prietenii care au rămas în domeniu, de ce este batjocorită în acest fel cea mai veche și importantă baza de natație? Adică, dacă tot nu construiești, de ce nu întreții ceva ce aveai deja? Nu știu nici ei. Nu înțeleg nici ei. De zeci de ani. Dar sper în continuare, că poate odată cu semnalul de alarmă tras de acest copil minune, pe numele lui David Popovici, o să scriu și povestea renașterii locului copilăriei noastre! Care să devină locul amintirilor plăcute ale altor copii oarecare, din Iancului, Pantelimon, Barieră Vergului, Drumul Taberei etc, ai căror părinți nu au bani de piscine private… Și printre care ar putea fi o Carmen Bunaciu, o Camelia Potec, un David Popovici, un Robert Glința, un Vlad Stancu…..

PS. Odată cu postarea mea de pe Instagram, nu vreți să știți câți oameni mi-au scris despre situații similare din țară, unde centre cu tradiție în natație au rămas fără bazine … Și așa stă situația, din păcate, și cu bazele sportive necesare altor sporturi. Altfel… Hai România! Că ne place să ne mândrim cu sportivii!

PPS. Și dacă va întrebați ce făceam în costum popular, conduceam echipele “celor mari” la festivități, pentru că era un concurs internațional:) și noi eram gazde!

„Aceste medalii aş vrea să însemne mai multă atenţie pentru sport, nu neapărat pentru înot, ci către sport în general. Pentru că fără sport nu prea avem cum să evoluăm atât de mult. Sunt destul de multe probleme la noi în ţară, iar faptul că se investeşte atât de puţin în sport este una dintre ele. Sportul poate fi unul dintre cei mai buni ambasadori ai ţării. Şi nu este de ajuns doar să vorbesc despre asta, pentru că sunt în lumina reflectoarelor şi toată lumea mă ascultă, pentru că oamenii de la conducere ştiu treaba asta, ci trebuie să punem şi presiune."

„N-aș spune (că sunt) un miracol. Însă, în condițiile în care i-am întrecut pe britanici, pe americani, la 200, de exemplu, pe australieni, care au condiții infinit mai bune decât ale noastre. Au bazine să-și pună și în cap! Au toată infrastructura de care au nevoie. Au absolut orice… centre de pregătire peste centre de pregătire, deci în condițiile astea eu mă antrenez pe Lia Manoliu, în același bazin în care am și învățat să înot la patru ani, de-asta sunt așa bronzat cu urmele de ochelari, pentru că înot acolo în aer liber. Iar în timpul iernii, că tot vorbeam de condiții, când e frig afară, pentru că bazinul din interior… de foarte mult timp se promite că se va face ceva, dar nu se începe niciodată nimic... când e frig afară, noi ne antrenăm într-un balon unde o persoană care nu-i obișnuită intră și stă… 3 minute, intră și simte că se sufocă. Ei, în condițiile alea ne antrenăm noi, dar… cred că se poate.Suntem puțini, într-adevăr, cei care excelăm cu adevărat în România, în sporturi, însă cu condițiile pe care le avem trebuie să facem ce putem”