Doctor pe Covid - episodul 1: Așteptând scrisoarea...
Citeste mai mult despre:
Divertisment-Exclusiv,
Actualizat
”Doctor pe Covid în România” este o incursiune în viața unui medic care tocmai a primit acceptul de a lucra cu pacienții infectați cu noul coronavirus. ”Eu de-asta m-am băgat aici. De-asta am făcut medicină. Vreau să salvez oameni din situații grave, să rezolv cazuri de nerezolvat.
- Trebuie să găsim un pseudonim, dacă nu vrei să fii ”faimoasă”...Insiști?
- Da, clar. Ana... Ana?...Ca Ana are mere, gen.
- Ana să fie, atunci...
Ana are în jur de treizeci de ani, este doctor ”cu puteri depline”, de dată recentă. A făcut toți anii de rezidențiat, toată practica din lume, a dat toate examenele, a luat toate hârțoagele, gata! Ana este doctor. Și pentru că s-a nimerit să fie pe pandemia asta...
- Cum adică ai făcut cerere să treci pe covid?! Ai vrut tu, așa?!
- Da...ieri. Normal că am vrut! Aștept un răspuns până vineri, și dacă-mi aprobă, luni trec pe covid.
- Tac-tu știe?!
- Eeee, la ce-i trebuie? La ce-i folosește informația asta? Dacă mor, află oricum de la televizor. Ce rost are să-i spun, să-l îngrijorez?
Dacă nu o cunoști, ai senzația la început că nu o sensibilizează absolut nimic. Că nu-i pasă. Genul ăla de doctor care se uită la pacienți ca la niște cifre, ca la o statistică personală. Medicii excepționali, în general așa sunt. Mai puține sentimente, multe cunoștințe și toată dedicația din lume. Ana este un medic excepțional, dar nu insensibil. Pur și simplu s-a adaptat și s-a obișnuit cu mediul. Așa cum spune ea, ”Înveți să dezvolți o gândire științifică. Accepți că nu poți să salvezi pe toată lumea.Altfel, o iei razna.”
”Eu de-asta m-am băgat aici. De-asta am făcut medicină. Vreau să salvez oameni din situații grave, să rezolv cazuri de nerezolvat. Dacă voiam viață liniștită, plecam din țară. Pot oricând, dar nu vreau. Cred că e un fel de adrenalină pe care o găsesc, este o satisfacție foarte mare să faci lucruri excepționale. Când pierd lupta? Da, este nasol, dar înveți ușor-ușor că poți să ajuți până la un punct. De acolo, nu mai ține de tine. Nu zic că nu te mai afectează, dar devine suportabil și nu te prăbușești. O nouă zi la muncă”...
- Nu ți-e frică de ce te așteaptă acolo? O să vezi oameni murind, n-o să poți să-i ajuți. Poate va trebui să iei decizii de viață și de moarte, să alegi cine trăiește...
- Dacă ajung acolo, le iau. Sunt pregătită. Orice, numai pediatrie să nu fie. Dacă ai făcut pediatrie, poți să faci orice. Eu nu am făcut, nu cred că pot să văd tot timpul copii bolnavi. Care mor...
Am avut pacienți cu cancer terminal. Te obișnuiești destul de repede cu moartea, înveți că nu poți s-o eviți. Nu poți decât să le faci calmante, cât să nu-i doară foarte rău. Nu le iei durerea complet, ar însemna să-i sedezi mult, și asta le pune viața în pericol.
- Păi, nu se cheamă tratament paleiativ? Să fie aproape inconștienți...
- Nu ai voie. Dacă doza le pune în pericol viața, nu poți, chiar dacă, oricum, mor. Tu nu poți, medic fiind, să le scurtezi viața. Trebuie să o prelungești cât poți tu. Chiar dacă asta înseamnă că vor avea dureri pe care nu le acoperă complet calmantele. Chiar dacă ei nu mai vor.
- Practic, legea te obligă să ții în viață niște pacienți terminali, pentru a duce boala cât mai mult timp, și apoi să moară, oricum...
- Da.
- Și e ok așa?
- Eu zic că nu.
”Când făceam ”salvare”, am resuscitat un bebeluș de două ori. Exact când am intrat pe poarta spitalului, a murit. Tot eu a trebuit să le dau și vestea părinților. Aveam vreo douăzeci și ceva de ani, eram tobă de carte și de proceduri, dar nu-ți spune nimeni ce să faci cu sufletul omului. Nici nu te pregătește cineva pentru durerea rudelor. Pe aia nu poți să o tratezi cu nimic, și te infectează și pe tine, de fiecare dată. Oricât ai încerca să te auto-sugestionezi, chiar dacă exersezi lipsa de empatie, tot om ești. Te afectează, te duci acasă cu niște umbre pe care trebuie să le ascunzi, și de tine, și de omul de lângă tine. De la un punct, îți iese. Ascunsul, adică...
Urmează câteva secunde de liniște, care completează detaliile. Pe chipul Anei pare că a coborât un nor invizibil, ca o senzație. Ana se uită puțin în altă parte, aproape insesizabil. Se întoarce brusc în dialog.
- Știi senzația aia, ”Și eu ce fac acum?” ”Cum le spun?”
Nu te învață nimeni lucrurile astea, trebuie să le prinzi din zbor.
- Deci, trebuie și medicină, și niște psihologie, și...
- Da, de toate. Nu ai cum, altfel.
VA URMA
Viața bate vlogul - sez. 2, episodul 9: Diana C: de la temeri la 5Gang
Parteneri editoriali
Videoclipuri cu știri
Citește și
